Cursul despre omenie

Ieri a fost un curs mai… altfel. Trebuia sa fie despre creativitate, în cadrul modulului de pedagogie. Dar…

Pe la începutul cursului se ridică una dintre studente, mai verde la faţă decât ar fi normal, şi se îndreaptă spre uşă. Proful se opreşte din prezentare şi o întreabă “Vă simţiţi bine?”. La care ea, cu vocea cam stinsă “Nu.”

Când întredeschide ochii, o grămadă de mâini o pălmuiesc, îi freacă mâinile, cineva vorbeşte cu operatorul de salvare, înceracă să dea detalii. E ajutat de colegele de grupă ale fetei, care ştiau mai multe. Se complică situaţia, dar bine măcar că s-a trezit din leşin. Începe să aibă frisoane, culorile feţei trec prin spectrul curcubeului, se încleştează mâinile, picioarele la fel, simte că se sufocă, nu se poate linişti. Jumătate din afiteatru e pe hol, proful printre ei. Salvarea vine greu, că-i trafic greu în Bucureşti. Vin colegii cu apă, găsesc repede şi zahăr, se străduiesc să o determine să bea. Vin cu paltoane, ea işi tot schimbă poziţia, aşa, ca o agonie. Puţin pe umărul unei colege, iar culcat pe bancă, puţin pe umărul unui coleg necunoscut…  Oricum se sucea, bine nu era. Au insistat să mai bea apă cu zahăr. A început să i se descleşteze degetele şi să simtă ace în picioare. I-au cumpărat colegii şi snikers. Nu avea putere să ţină ciocolata în mână. Şi nici să mestece. I-au cojit puţin ciocolata care învelea batonul şi le-a înghiţit aşa, cum a putut. Când au văzut că se simte o idee mai bine, i-a chemat proful să continue cursul. Se dusese mai bine de o oră din el. Au mai rămas câţiva. Unul care să aştepte salvarea, colega cu care sătuse în bancă dintr-a 5-a, şi alţii inimoşi. Colegi de modul. Unii nici măcar nu erau din aceeaşi facultate.

A venit, în final, şi salvarea. I-a luat tensiunea, i-a dat un calciu, i-a mai făcut nu ştiu-ce de a început să aibă convulsii involuntare, iar frisoane, i-a mai injectat intravenos o substanţă, colega dintr-a 5-a i-a adus o sticlă cu apă fierbinte să nu mai dârdâie şi a mai lăsat-o. A început şi cu glumiţe, şi-a revenit la culoare. I-au povestit cum a căzut la uşă în genunchi şi a prins-o repede o colegă, să nu-şi spargă capul de gresia de pe hol. Apoi au luat-o colegii pe sus şi au aşezat-o pe bancă. Au reuşit s-o trezească, iar de acolo îşi amintea şi ea, mai mult sau mai puţin. Se amuza că n-a văzut şi ea când au luat-o băieţii în braţe . După un timp, a reuşit să se ridice, ajutată de colega ei dragă. Jos o aştepta sora ei, venise cu maşina s-o ducă acasă.

Asta e doar introducerea. Vroiam, de fapt, să spun că am rămas foarte plăcut impresionată de reacţiile colegilor şi ale profului. Doar vre-o 3 ştiau cum o cheamă. Şi totuşi, atât de mult s-au agitat, s-au implicat, au încercat tot felul de soluţii, au stat afară, în ger, să aştepte salvarea, au sprijinit-o, iau dat apă ca la bebeluşi, şi ciocolata la fel, au învelit-o, au descălţat-o, au masat-o, i-au şters şi lacrimile… Au pierdut şi 2 treimi din curs…

Când e în joc viaţa unui om, deşi nu-i ştii nici măcar numele, faci tot ce ştii, tot ce poţi ca să-l salvezi.

N-a fost tot cursul despre creativitate. A fost mai mult despre omenie. Despre nişte studenţi cu inimă mare. Despre acordarea primului ajutor. Despre iubirea de semeni. Mulţumesc pentru cursul acesta.

Buzunare interioare

De multe ori ai senzaţia că “se întâmplă altora”, ţie mai puţin. Dar se mai întâmplă.

Aseară, în microbuz, înghesuială mare. Mă urcasem de la capătul traseului, aveam loc şi mă uitam pe geam, cu gândurile la treburile care mă aşteptau.

Pe culoar – lume multă (care înghesuie şi oamenii de pe scaune), astfel încât să nu rămână nimeni pe drum, iar încasările să umple buzunarele. Mie-mi plac oamenii, chiar dacă nu e confortabil când suntem mulţi. Şi mă gândeam că e mai bine aşa, aglomerat, că de-abia ne încălzim mai repede.

După câteva staţii, coboară doamna care stătuse în dreptul meu. Apoi un domn, care a stat  lângă dânsa, face un pas mai aproape de mine şi-mi spune: “Vezi că ţi-a luat ceva din buzunar.” Am crezut că face mişto de mine. Îi zâmbesc puţin crispat şi-i zic: “Serios?” Da, omul e serios. Controlez şi… da, e buzunarul mai gol. Ridic capul şi-i zic tot zâmbind, dar parcă nu mai e zâmbetul meu: “Da, a luat telefonul”.

Şi am mai învăţat nişte lecţii. Într-o ordine aleatoare.

1. De ce mi-a zis de-abia după ce a coborât? De ce nu mi-a zis de faţă cu ea? De teamă? Din comoditate? Sau poate că a ajuns la concluzia asta după ce a coborât doamna. Unde eşti tu, Ţepeş… ?

2. Sunt oameni lângă tine frumos îmbrăcaţi, poate cu un accent mai puţin românesc, dar care sunt hoţi. A fost lângă mine şi n-am ştiut. Nu mi-a trecut nici măcar umbra gândului prin cap. Infractorii nu-s neapărat cu cagulă sau cu un fizic dezagreabil.

3. Nu se ţine nici un obiect important în buzunarele exterioare. Fie ele cu clapă şi cu capsă, ca ale mele. Atâta s-a înghesuit, ca să facă loc şi altor persoane, că nu am simţit când mi-a  vizitat buzunarul.

4. Ascultă sfaturile celor mai mari înainte de a simţi consecinţele neascultării pe pielea ta. Am primit sfatul cu buzunarele de la sora mea de cel puţin 2 ori. Dar n-am fost consecvntă în aplicarea lui, pentru că e mai comod să le ai pe toate în buzunare şi să te foloseşti de ele fără a cotrobăi prin geantă, poşetă, rucsac, etc.

5. Nu m-am ofticat pentru obiectul în sine, ci pentru că îl primisem cadou de 3 săptămâni. Şi m-am ofticat pentru că m-a prostit. Cu tehnică simplă. Hoţii sunt deştepţi la “job”-ul lor.

6. Unele lucruri se mai pot recupera. Numărul de telefon, de exemplu. Şi sunt tare mulţumită.

7. O să îmi cos buzunare interioare. Iar la vară, când n-o să mai pot purta anumite obiecte în buzunare interioare, o să le pun în poşetă. Poate că o să-mi taie poşeta sau o să fugă cu tot cu ea. S-a mai întâmplat. Apoi o să fiu motivată să strâng bani la puşculiţă până-mi iau maşină. Şi probabil că într-o parcare subterană, o să-mi lase o hârtie pe parbriz. Când vreau să dau marşalier ca să ies din parcare, descopăr că hârtia mă împiedică să văd prin lunetă, aşa că mă dau jos să dau hârtia la o parte. Bineînţeles, maşina e pornită, cheile în contact, poşeta cu obiecte pe scaunul din dreapta. Şi de nici unde apare un individ care se mişcă mai repede decât mine şi fuge cu tot cu maşină. Acolo are şi poşeta. În poşetă sunt cheile casei, buletinul cu adresa… Nici să sun la 112 nu pot, că telefonul îl am tot acolo.

Nu exagerez, sunt scenarii trăite şi povestite de mine şi de alţi oameni.

Bine aţi venit în viaţa reală!

 8. Ascultă sfaturile, mai ales pe cele pertinente.

Strălucirea din ochi

Am găsit fără să caut ceva deosebit. La Şerban.

“O lecţie despre muzică, pasiune şi viaţă”. Eu aş adăuga şi “strălucirea din ochi”. Vă doresc vizionare plăcută.

Altfel de dimineaţă

Zilele trecute a trebuit să iau un tren din Ploieşti care pleca la 6.12. Frig, brumă, somn, întuneric, grabă ca să nu pierzi trenul… Şi când ajung pe peron, ce-mi văd ochii? Mai degrabă ce-mi aud urechile?
Un domn cânta la acordeon şi vocal piese populare de răsuna gara. Şi nu cânta pentru bani. Era cu un amic la o masă de bar lângă peron, în aer liber. Nu ştiu ce băuse. Dar cânta cu pasiune. La 6 dimineaţa. Într-un frig de-ţi îngheţau şi gândurile…
Mi-a plăcut dimineaţa aceea. Şi mă gândeam cum ar fi dacă aş începe ziua cântând? Fără să-mi pese de somn, de indispoziţie sau de faptul că încă e întuneric afară şi ar fi mai bine sub pătură decât în troleu. Să te trezeşti şi să cânţi. Măcar în gând.

Lecţii la început de an

     Anul trecut, pe vremea asta, scriam aici despre lecţiile pe care
le-am învăţat de la gips.
Acum, alt început de an, alte lecţii încă din primele zile. Am vorbit cam mult şi cam la mişto în ultimele zile ale anului. Şi că tot au fost zile de sărbătoare, mi-era teamă că o să iau proporţii la gramaj. Şi problemele s-au rezolvat mai dureros decât mă aşteptam. Din cauza unui mic accident, am consumat mai mult lichide şi am comunicat cu cei din casă prin scris, semne şi interjecţii, iar cu cei din afara casei prin sms sau pe mess. Pauză de vorbit şi de mâncat – câteva zile.

1. Când mergi la munte, să n-ai grijă doar de mâini şi de picioare. Ci şi de cap. Şi să-ţi ţii dinţii strânşi când sunt hopuri mari pe pârtie.
2. Glicerina boraxată e destul de eficientă  în anumite afecţiuni bucale, alături de alte substanţe pe bază de aloe vera, muşeţel, plante medicinale cu alte nume.

3. Nu te oftica dacă ceilalţi râd de felul peltic, stâlcit, etc în care-ţi ies cuvintele din gură. Acum e rândul lor… Mai bine amuzaţi-vă împreună.

4. Pentru că nu mai poţi da replici în scris la fel de spontane precum cele vorbite, trebuie să fii concis şi să eviţi cuvintele de umplutură. Altfel, nu-ţi mai citeşte nimeni epistolele.

5. E o ocazie bună de a juca “mima” cu membrii familiei. Tu mimezi ce ai nevoie să le spui şi ei trebuie să-şi dea seama din gesturile tale mesajul pe care vrei să-l transmiţi. De obicei, mama se prinde prima şi dezleagă misterul.

6. E interesantă ziua – piure. Piure de fructe, supă – cremă, care-i tot piure, piure de fructe, piure de salată, piure de cartofi (mulţumesc mama). Dar se cam schimbă gustul.

7. Câteodată e bine că nu-ţi poţi folosi limba. E mai linişte. 

Sper să nu uit repede lecţiile. Şi data viitoare când mă mai dau pe pârtie, probabil că o voi face într-un balon de zorbing, ca acesta. Sau poate nu.

Cangurii şi Moş Crăciun

- Hai să-ţi spun de ce sunt fericită! Am vorbit cu Moş Crăciun! Şi mi-a adus şi cadouri.

- Cum ai vorbit tu cu el? A venit pe la tine?

-Da, a venit.

-Şi cu ce a venit? Cu căruţa, cu sania, cu maşina, cu ce?

-A venit cu sania.

- Şi de cine era trasă sania?

-De canguri!!!

Sigur nu minte, că are doar trei ani jumate. Şi era aşa de fericită, că ţopăia în toată casa.

-Ţi-am zis, mami, că exită Moş Crăciun…

Şi acum, explicaţie doar pentru cei care nu cred că există. Pentru ceilalţi, rămâneţi doar cu ce-aţi citit mai sus.

A sunat unchiul meu şi a răspuns ea, gâza noastră mică. Iar unchiul s-a pezentat drept “Moş Crăciun”, însoţit de un “Ho, ho, ho”, cu o voce puternică de bariton. Atât de fericită s-a declarat la telefon, că unchiul nr. 1 l-a sunat pe unchiul nr.2 şi i-a zis să facă la fel. Să sune şi să se dea drept Moş Crăciun. Zis şi făcut. Altă fericire. “Am vorbit de două ori cu Moş Crăciun!”. Apoi, mămica fericitei gâze povesteşte vecinului, un pensionar tare de treabă. Care merge mai departe şi agaţă o pungă de prăjituri de clanţa uşii, pe exterior, iar copilul e convins că i le-a adus Moş Crăciun cu care a vorbit la telefon mai devreme. Şi Moşul a venit cu o sanie trasă de canguri. Oricum, a zis că-mi povesteşte mai bine când ne-om vedea.

Până una alta, ce faci? Îi strici copilului fericirea că există, încercând să-i explici că nu există? Îl mai laşi un timp, să mai crească, dar păstrând misterul?  Cum o fi mai bine?

Că era aşa de fericită când mi-a povestit…

Campania, priorităţi şi bucurii

Mai întâi, câteva cuvinte despre campanie. Nu, nu e electorală. E una socială.

Obiectiv: salutul doamnelor în vârstă de pe strada X din localitatea (mai degrabă satul) Z.

Cadru: una bucată studenta, crescută la oraş , nu stă la cămin, ci la sora ei. Şi după doi ani, primeşte următoarea indicaţie: Mi-a spus vecinul S. să-ţi transmit că toate vecinele sunt supărate pentru că tu nu le dai bună ziua. Aşa că trebuie să le saluţi, că aici eşti la ţară.”

Dacă e ordin, cu plăcere. Dar eu nu salut decât persoanele pe care le cunosc. Şi de unde ştiu că doamnele pe care le găsesc pe stradă sunt vecine cu noi? Şi până unde merg cu campania  asta  de redresare a reputaţiei?  :) Până la şoseaua principală? Până la colţul străzii? Dar eu nu le consider vecinele mele. Aici stau temporar. Şi nu mă simt ca la ţară, la bunica.

Dar, pentru că adorm greu când ştiu că cineva e supărat pe mine, hai c-o fac şi pe-asta. Îmi iau inima-n dinţi şi pornesc cu “bună dimineaţa  ziua”. De săptămâna trecută până azi avem următoarea statistică:

1- nu mi-a răspuns pentru că nu era atentă sau brusc a devenit ocupată

1- mi-a răspuns foarte mirată

2- mi-au zâmbit

1- a adăugat la “Bună ziua” şi “mamă”.

Sper să le treacă supărarea. Şi nu e chiar aşa ciudat să saluţi necunoscuţii, mai ales când ei te cunosc destul de bine… 

                               ~~~

Despre priorităţi – asta e pentru mine, nu pentru voi, că voi ştiţi prea bine – nu le mai pune pe toate pe locul 1… că o sa cadă şi ele şi tu. Alege cu ochii larg deschişi, ca să ai timp să dormi cu ei închişi. Mai greu la practică…

                              ~~~

Ce frumos e să găseşti frânturi de bucurii în zile îngheţate şi de frig şi de dezamăgiri.

10 minute de pauză pe drumul spre casă  în parcul Unirii – patinaj artistic cu 4 fete de 9 ani şi una de 15. Şi n-am ştiut de el. (joia trecută). Bine că am ajuns spre finalul reprezentaţiei, că altfel cred că aş fi încremenit acolo.

 Sau primii fulgi de zăpadă. Firavi, dar erau fulgi.

Sau când termini un proiect pentru care ţi-era teamă că nu va ieşi. Şi descoperi că ai încheiat proiectul, dar ai descheiat o prietenie cu oameni deosebiţi.

 Sau să nu-ţi vină să mai pleci din amfiteatru, pentru că atât tu, cât şi colegii care încă mai sunteţi acolo (deşi cursul e încheiat de mult), aveţi multe întrebări de pus profei care ştie să răspundă. Sau să te facă pe tine să-ţi răspunzi.

Sau să vezi oamenii atât de inteligenţi lângă tine.

Sau să transformi dintr-un plover stropit cu vopsea – un plover pentru revelion, cu motive florale…

Sau un apus minunat de soare.

Sau… continuaţi şi voi lista.

Destinaţii

Te apreciez

Pentru că eşti om, din start ai valoare. Ceea ce tu adaugi sau scazi la valoarea aceasta, e problema ta. Eu te apreciez.

Pentru zâmbetul cald pe care-l oferi. Pentru că ai împărţit biscuiţii tăi cu mine. Pentru că te sacrifici pentru familia ta. Pentru că eşti generos. Pentru că ai ţinut ambalajul în buzunar până la primul coş de gunoi. Pentru că ai avut răbdare cu începătorul care a blocat intersecţia. Pentru că mi-ai ţinut loc lângă tine la curs. Pentru că îţi selectezi cu atenţie cărţile pe care le citeşti. Pentru că de data aceasta ai fost punctual. Pentru că ai crescut trei copii cum ai ştiut mai bine. Pentru că faci o zacuscă minunată. Pentru că stăpâneşti aşa bine arcuşul. Pentru că eşti atent la detalii. Pentru că îţi pasă de oamenii din jur. Pentru că eşti atât de conştiincios. Pentru că eşti un profesor excelent. Pentru că i-ai făcut pe cei din familia ta să spună “te iubesc”.

      Da, omule. Te apreciez. Mă provoc atât pe mine cât şi pe tine să spunem celor din jur cuvinte de apreciere. Nu din burtă, ci lucruri reale pe care le observăm. Lucruri mai mici sau mai mari. Face bine ca omul să audă cuvinte de apreciere. Nu ca să se umfle de mândrie, ci ca să aibă mai multă încredere în sine. Şi să zâmbească şi mai frumos, ştiind că este preţuit.

(P.S. Dacă cineva se regăseşte în aprecierile de mai sus, nu e întâmplător. M-am gândit la cel puţin o persoană/propoziţie când am scris cuvintele acelea. Aş fi scris şi mai multe, dar m-am oprit din cauza lipsei de timp.)

Articol nou

Azi am început câteva articole, dar după prima propoziţie sau înainte de ultima, m-am oprit. Ori mi se păreau superficiale, ori că sunt bune să le public altădată, aşa că le-am salvat la ciorne.

Asta înseamnă că ar trebui să citesc mai mult. Şi să mă întorc la caiet, pentru că am scris din ce în ce mai rar în caiet. Până mă hotărăsc să scriu din nou pe aici, mai citiţi din posturile vechi. Unele mi-au plăcut şi mie.

P.S. Aveţi grijă de voi şi de zilele voastre, ca să vi le faceţi cât mai frumoase.