În aproape fiecare portofel există un spaţiu destinat monezilor. La mine în portofel, în loc de monezi se strâng gume de mestecat. Ca de obicei, nu au să dea rest decât gume. Şi eu, din reflex, le pun în portofel.
Cum ar fi dacă le-aş da şi eu, ca să ajung la suma cerută, pe lângă bacnote, gume de mestecat?
A găsit-o lângă poarta casei şi a luat-o în mânuţa ei mică. Şi i-a plăcut de ea imediat. Mai văzuse şi altele asemenea, dar aceasta avea ceva special. La masă, o ţinea în mână. La joacă, asemenea. La un moment dat n-o mai găsea. Reuşise să scape şi se aşezase exact pe spatele micuţei ostatice. A recuperat-o, s-a jucat iar cu ea şi a scăpat-o pe jos.
– Vezi că dacă o mai scapi de multe ori, o să-şi spargă capul. Hai, dă-i drumul, să meargă la ea acasă. Poate că plânge şi mămica ei după ea…
-Nu plânge, că ea e mămica. Ea e prietena mea Gărgara.
-Nu e Gărgăriţă?
-Nu, e mămica. E Gărgara. Auzi, mami, vrei să ai tu grijă de ea, cât mă joc eu?
Şi mama a pus gărgăriţa în poală, apoi a îndoit marginea tricoului peste.
-Să o ţii bine, da? Vezi că fuge… Dă-mi un borcan. Şi cu capac.
-Nu, că se sufocă.
Dar nu s-a lăsat şi a căutat până a găsit un borcan, fie el şi fără capac. Ca să n-o piardă, a pus capacul cu gura în jos. Deocamdată, prietena Gărgara doarme în clopotul ei de sticlă. Să vedem ce se mai întâmplă mâine.
***
Paradigmele copilăriei pierd din profunzime pe măsură ce copilul creşte? Sau se şlefuiesc în urma informaţiilor acumulate şi a experienţelor trăite? Sau nu.
Uneori mi-e dor de timpul în care eram mică…
Pentru cei care au fost la vernisaj, mulţumesc frumos.
Pentru cei care nu au reuşit să ajungă nici la vernisaj, nici în alte zile, să vadă expoziţia, uite aici… “Resurecţie”. Tehnica – mixtă. Aripile – tapiserie. Dimensiuni: fiecare aripă se încadrează în 1m/70cm.
Pentru cine are ce face şi pentru cine nu are ce face, pentru cine este în Bucureşti sau pentru cine are drum în Bucureşti, vă invit la vernisaj. Luni acuma, pe 22 iunie, la ora 18, la Muzeul Ţăranului Român. Se intră prin spate, pe strada Monetăriei. Sala oaspeţi. Dacă nu ajungeţi la vernisaj, lucrările mai stau expuse până pe 28.
(Afiş – Designed by Cathy)
Stă la pândă,
Ascunsă după colţul inimii
Şi aşteaptă să se mai domolească
Înăbuşitoarea căldură.
Are secetă în suflet
Şi aşteaptă
Umbrele lungi
Ca să meargă la fântână.
Aşteaptă umbrele lungi
Şi apă vie.
Sigur vin umbrele,
Când îşi întoarce spatele
Realităţii.
Joi seară i-am văzut când repetau figura cu “florile”, aşa cum o numim noi, cei care privim de pe margine. Întotdeauna i-am admirat pentru precizia în mişcări, mai ales atunci când evoluau în formula de patru. Patru avioane speciale. Aici, la mai puţin de 2 km de locul în care stau.
Aseară, când am ajuns acasă, era fum. Fum urât. Iniţial, nu mi-a venit să cred. A căzut. Să se odihnească în pace. Cei patru au rămas cei trei.
Azi, în loc de acrobaţii, s-a înăţat la cer doar unul, care a dat din aripi ca o pasăre frântă şi îndurerată, apoi s-a întors la sol. Tare trist.
Şi m-a dus cu gândul la fragilitatea vieţii. Cât de repede, cât de fulgerător… Şi câte puteau să se întâmple… Bine că i-am găsit pe ai mei acasă. Întregi.
Te cutemuri când îţi dai seama că e o minune faptul că trăieşti. Că respiri. De acea, azi spun cu toată inima “mulţumesc” Cerului pentru viaţă.
Joi seară ne-am bucurat de ultima repetiţie. Azi nu au mai fost acrobaţii aviatice la miting. Azi oamenii vorbesc despre viaţă. Din altă perspectivă.
– Hai să ne jucăm. Dă-mi nişte foi. Şi o foarfecă, te rog.
Cu grijă, a decupat foiţe mai mult sau mai puţin dreptunghiulare.
– Ce faci acolo?
– Fac bani.
Cât de simplu se fac banii dacă ai doar trei ani.
Pe drumul dinspre Ierihon am pornit cu pas grăbit spre casă. Mai am de îndeplinit o slujbă în seara asta, apoi mă duc şi mă odihnesc. Aproape că s-a mai dus o zi… Dar ce se vede acolo? Pare a fi un om căzut. Bine că-i la marginea drumului şi pot să-l ocolesc. Vai, să-mi întorc privirea pentru că e aproape gol. Şi rănit. Ştii, eu fac parte dintr-o seminţie aleasă. Am o slujbă în templu şi nu am voie să ating astfel de oameni. Aşa că mai bine nu-l ating nici cu privirea. De fapt… îl ating. Cu indiferenţă. Apoi merg mai departe, cu pas şi mai grăbit. Grăbit pentru că trebuie să fiu puctual la slujba mea. Sau grăbit pentru că mi-e teamă de tâlhari.
~~~~~
Mă apropii cu pas obosit de staţia de la 133, aproape de Piaţa Romană. A fost o zi grea şi azi. Aproape că s-a încheiat. Abia aştept să ajung acasă. Mai am ceva de pregătit, pentru că se apropie examenul de licenţă, iar apoi mă odihnesc. Dar… ce e acolo jos? Un om pe la vreo 50 de ani, culcat pe trotuar de-a curmezişul. Cu o mână sub cap, desculţ, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi câţiva nasturi descheiaţi. Ochii închişi. M-am gândit că e beţiv şi că starea lui e o consecinţă a consumului excesiv de alcool. E ditamai omul. Ce pot să-i fac eu? Apoi încercam să văd dacă i se ridică pieptul, dacă respiră. Dacă o fi păţit ceva? Dacă are nevoie de ajutor? Dar oamenii ceilalţi din staţie de ce nu fac nimic? De ce nici măcar nu se uită la el? Ce aş putea….? … Dar a venit autobuzul. Am ezitat, apoi am urcat. Am scuturat gândurile care se aglomerau, am căutat un scaun liber, apoi mi-am scos cartea de citit pe drum, ca să adorm gândurile rezistente la scuturat.
~~~~~
Şi eu coboram pe drumul de la Ierihon, când am văzut sărmanul om de la marginea drumului. Mi s-a făcut tare milă de el. Când m-am apropiat, mi-am dar seama că era iudeu. El şi cu neamul lui ne dispreţuiesc pe noi, samaritenii. Dacă acum ar fi pe picioarele lui, cred că s-ar comporta mai puţin prietenos faţă de mine. Of, uite cât este de rănit. L-am mişcat, dar nu poate deschide ochii. Doar geme slab. E periculos drumul ăsta. Plin de tâlhari. Hai că am în traistă câte ceva ce cred că i-ar mai alina durerile. Şi acum, să-l urc pe măgarul meu, apoi aşa, uşurel, să mergem la han. Să aibă grijă de el hangiul până mă întorc. Mai am de rezolvat câte ceva. Sunt şi eu ocupat.
A fost o zi obositoare. Dar sunt cu inima împăcată.
Amestec de gânduri bune
Cu surprize
Şi idei despre lume
Lângă prize
Sau gânduri nebune.
E luna cu faţa plină
De ea
Şi nu vede-n lumină
Aievea
Răsărirea senină.
Sincope cu zâmbet blajin
Ancorat
În viitorul meschin,
Minunat
De gândurile ce vin.
Apoi respiră cu totul
Şi strigă
Să ştie complotul.
Ferigă.
Îi sună clopotul.
E cu sunet albastru
Si spart
In vasul de alabastru.
E curat,
Să se trezească un astru.
