Avea pe maini niste zgarieturi, dar n-am intrebat-o cum le-a capatat. In schimb, mi-a povestit ea ca a fost in Herastrau cu sacul plin de merinde pentru… veverite. Si cand aud ciocanituri de nuci, ele vin imediat. Stiu ca e o sursa sigura de hrana. Zgarieturile erau de la veverite. Si mi-a zis: “Le port cu mandrie…”
Mi-a amintit de un personaj pe care-l iubesc foarte mult, de cand eram mica. Pollyanna, din “Secretul multumirii”. Era o copila care a invatat sa joace jocul multumirii. Sa se bucure de tot ce-i iese in cale, de tot ce i se-ntampla, sa gaseasca partea pozitiva din orice, indiferent daca e usor sau greu. Si intr-una din zilele in care se lupta cu dorul de casa, descopera un parc. De-abia venise la oras. A ramas uimita in strada, pentru ca intrau acolo tot felul de oameni veseli, frumos imbracati… Si a intrebat pe cineva daca acolo e gradina cuiva. Si e sarabatoare? Cine are voie sa intre?
“E un parc public. Poate sa intre oricine.” Cat de mutumita a fost…
Ce bine ca avem parcuri, ca mai avem (inca) paduri si vietuitoare care le populeaza. Vreau si eu in Herastrau sa ma joc cu veve. Intr-o zi sau in mai multe.
