Prietena Gărgara

             A găsit-o lângă poarta casei şi a luat-o în mânuţa ei mică. Şi i-a plăcut de ea imediat. Mai văzuse şi altele asemenea, dar aceasta avea ceva special. La masă, o ţinea în mână. La joacă, asemenea. La un moment dat n-o mai găsea. Reuşise să scape şi se aşezase exact pe spatele micuţei ostatice. A recuperat-o, s-a jucat iar cu ea şi a scăpat-o pe jos.

           – Vezi că dacă o mai scapi de multe ori, o să-şi spargă capul. Hai, dă-i drumul, să meargă la ea acasă. Poate că plânge şi mămica ei după ea…

         -Nu plânge, că ea e mămica. Ea e prietena mea Gărgara.

         -Nu e Gărgăriţă?

         -Nu, e mămica. E Gărgara. Auzi, mami, vrei să ai tu grijă de ea, cât mă joc eu?

          Şi mama a pus gărgăriţa în poală, apoi a îndoit marginea tricoului peste.

           -Să o ţii bine, da? Vezi că fuge… Dă-mi un borcan. Şi cu capac.

          -Nu, că se sufocă.

           Dar nu s-a lăsat şi a căutat până a găsit un borcan, fie el şi fără capac. Ca să n-o piardă, a pus capacul cu gura în jos. Deocamdată, prietena  Gărgara doarme în clopotul ei de sticlă. Să vedem ce se mai întâmplă mâine.

                              ***

Paradigmele copilăriei pierd din profunzime pe măsură ce copilul creşte? Sau se şlefuiesc în urma informaţiilor acumulate şi a experienţelor trăite? Sau nu.

Uneori mi-e dor de timpul în care eram mică…

Bucuria unei gâze

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Declaraţie de drag (2)

           De fiecare dată când găteşte, are un ajutor dornic să se implice total. “Fac eu, lasă că fac eu… ” Gâza ei de aproape trei ani. Dacă face pâine, gâza trebuie să pună ea făina măsurată în prealabil, să adauge şi restul ingredientelor, după indicaţiile primite. Se mai întâmplă să pice  făina din pahar pe lângă castron, şi doar jumătate să ajungă la locul “stabilit”. Sau alte lucruri imprevizibile.

               Motivaţia şi iniţiativa sunt bune. Îmi place când le văd cum cooperează. Cum răbdarea “mare” o acoperă pe cea “mică”. Cum mâna cu degetele lungi şi subţiri stă deasupra mâinii cu degeţele şi amestecă aluatul cu aceeaşi lingură.

             Azi făceau amândouă chec. După ce au făcut împreună compoziţia – “minune”, a lăsat gâza singură, ca să mai pregătească ceva. Singură, lângă castronul cu compoziţia dulce şi galbenă. Când s-a întors să ia castronul, a fost întâmpinată de “Te iubesc, mami!”. Bună replică şi spusă într-un moment extraordinar de oportun. Jumătate din mânecă era galbenă în loc de albastră şi cam… lipicioasă. Ambele mâini aveau aceleaşi însemne. Iar pe faţă… mai ales în zona gurii… se vedea clar că cineva micuţ mâncase din chec înainte de a fi copt.

               Riscurile meseriei…

            1. De ce atunci când te aştepţi la o pedeapsă sau la o mustrare, eşti tentat să ”îmblânzeşti” persoana care se va ocupa de tratamentul tău?

            2. Care sunt proporţiile corecte în combinaţia “fermitate” şi “blândeţe”, combinaţie cu care e bine să te înarmezi atunci când ai de corectat comportamentul cuiva?

          3. Cum e cu “te iubesc”-ul spus în situaţii – limită? Ce valoare mai are?

Declaraţie de drag

           Bătea cu putere în uşă, ca şi cum ar fi o urgenţă.

           ”Deschide, vreau să-ţi spun ceva. Deschide repede…”

           Ştiam că nu poate ajunge la clanţă, aşa că m-am grăbit să-i deschid, să aflu ce s-a întâmplat.

            -Te iubesc!

            Şi a zbughit-o înapoi la joacă. (Nepoata mea de aproape trei ani.)Simplu şi din inimă.

Încă una de la mine

                  Au primit azi copiii pacheţel cu fructe şi dulciuri după program. Şi au venit încântaţi să-mi arate. Unul mi-a dat din pachetul lui o ciocolăţică. Să am şi eu ceva, deşi pacheţelele erau special pentru ei, copiii. Altul, care a văzut gestul lui, a căutat şi el în punguţă şi mi-a dat la fel. “Uite, încă una de la mine…”  “Ia şi de la mine una…” 

              Când am plecat, aveam în buzunar 6 ciocolăţele. Şase perechi de ochi mulţumiţi. Şi şase zâmbete de copiii. Se umpluse buzunarul cu dragoste.

Simplitate de copil

                    ~ Rămân de multe ori uimită când văd “prima dată” din viaţa unui copil. Prima dată când stă în şezut, primii paşi, primul cuvânt… Azi am văzut-o pe gâza mică, nepoată-mea, mergând pe tricicletă. Are doi ani jumate. Şi mergea bine. Îşi ţinea direcţia, ştia să cotească şi sa meargă cu spatele. Soru-mea spune că merge de mai mult timp, dar n-am văzut-o eu. “Prima dată” e importantă atunci când ţi-e drag.

                     ~Aseară aveam multe vase de spălat. Şi pentru că-i plăcea să stea de vorbă cu mine, am aşezat-o pe un scaun mai înalt, ca să fim cât mai aproape una de cealaltă. Şi tot discutând despre detergenţi, spumă, acţiunea spumei şi importanţa curăţeniei, îmi ia mâna murdară de spumă, şi… mă pupă puţin mai sus de încheietură, unde era curat. Gest spontan şi simplu de copil care-ţi umple inima.

                   ~ Azi dimineaţă, la grupa mea de copii (mai mari, de la 11 până pe la 17 ani), ne-am jucat “încrederea”. Asta presupune ca unul dintre membrii grupei să se urce pe ceva înalt şi solid şi să se lase pe spate, cu mâinile împreunate astfel încât, în cădere, să nu-i lovească pe ceilalţi, care ţin braţele întinse la nivelul umerilor, aşezaţi în două şiruri paralele, faţă în faţă, plus încă unul care stă la cap şi coordonează mişcările.

                   E mult mai simlu decât pare. E un joc de team-building. Cu ceva suspans. La început eziţi, te asiguri, întrebi şi apoi te laşi pe mâna colegilor de grupă la propriu, nu la figurat. Cazi la unghi de 90 de grade. I-am încurajat pe toţi să participe, dar când a venit rândul meu… am început să-mi fac testamentul. Mi-a venit şi mie rândul să fiu încurajată. “Hai, Mimi, că suntem aici, hai, că te prindem…” Şi… m-am lăsat pe spate. N-am avut timp să simt frica, pt că am aterizat pe mâinile lor.

                  A fost extraordinar. Mai făcusem exerciţiul acesta, dar cu oameni mai de vârsta mea, tot cu acelaşi scop, de construire a echipei. De data aceasta a fost… altceva. Şi le mulţumesc frumos pentru că nu mi-au dat drumul. Mi-au demonstrat şi aici că pot avea încredere în ei.

Mulţumesc, dragii mei

Atunci când se discută despre familii, de multe ori se găsesc diferite motive pentru care să poţi pune eticheta “scârţâie” sau “probleme” sau altceva similar, care să te facă să oftezi. Dar eu cunosc de 6 ani o familie care este pentru mine o oază, un loc în care ţi se înviorează sufletul. Armonie, înţelegere, comunicare, rezolvarea problemelor cu înţelepciune. De doi ani şi jumătate a apărut şi gâza care completează tabloul atât de frumos…
Şi vreau să spun mulţumesc. Mulţumesc pentru exemplul vostru, pentru felul în care înfruntaţi problemele, pentru zâmbet, pentru timpul împreună, pentru sprijin, pentru aspiraţiile înalte, pentru soluţii realiste.
Vreau să vă spun “La mulţi ani!” pentru 6 ani frumoşi de căsnicie. Mulţumesc pentru iubirea voastră.
Cine sunt cei trei? Sora mea şi cele două iubiri ale ei.

Cum mirosi o floare?

          “Uite folicica! Stai s-o milos.”

          “N-o rupe, las-o acolo!”

           Si s-a lasat pe vine, a incercat asa, dar nu ajungea. S-a asezat in genunchi, cu pantalonii pe pamantul moale, a pus o manuta pe pamant, de-o parte a florii si pe cea de-a doua de cealalta parte. S-a aplecat pana cand nasucul a atins petalele suave. A inspirat adanc si a zis: “Aaaaaaaaa”

            O panseluta si nepotica mea de doi ani.

            Gestul ei m-a uimit. Dar eu? Dar tu? Cum mirosi florile? Cum te porti cu lucrurile gingase din jur? Cu oamenii fragili, cu suflete pretioase? Uneori trebuie sa te-apleci si sa ingenunchezi.

Multumesc

Pentru ca exista oameni pe care sa-i iubesc. Oameni cu care sa razi si sa plangi. Multumesc frumos.

Drag de floare

         A primit-o cu ceva timp in urma, de la sefi. Reprezinta sigla si materia prima pentru compania la care lucreaza. A pus-o in ghiveci, a ingrijit-o cu drag si a facut pui. Nimic deosebit pana aici. Ce? Noi n-avem flori? Stai sa vezi.

         Pentru ca nu mai venisem de ceva timp pe-acasa, am zis ca ma ocup eu de ele. De flori. Sa le ud, sa le sap pamantul, sa le curat, sa le dau cu spray de luciu la cele mai frumoase… Daca s-a adunat prea mult praf pe frunze, le duc in cada si pun dusul pe ele. Imi place sa le cant. Si lor le place. Si cum faceam treburi de-astea pe la flori, ceva imi sare in ochi. Si m-am dus s-o intreb: stii ca-ti infloreste Floarea?

         O pusese la geamul din fata biroului, alaturi de vre-o 15 ghivece mai mici, cu pui. Ca sa le aiba mereu in fata ochilor si sa se bucure de ele. In ultimul timp a fost ocupata si…

         “Infloreste?? Infloreste!!! Vino sa vezi, infloreste! Uite ce boboci mari… Mai are putin! Alo, draga, imi infloreste floarea! Da, fac si poze si-ti aduc… Alo, infloreste!…”

         Si a mai dat cateva telefoane, sa stie lumea. In mod normal, la clima noastra, nu poate inflori. Dar a ingrijit-o si s-a bucurat cand a inceput sa creasca, cand i-au aparut alte frunze, cand a observat ca si-a triplat inaltimea, cand a luat puii si i-a mutat pe “fiecare la casa lui”… Iar acum, minune: infloreste!

         I-a fost drag de floarea ei. Si mie mi-a fost drag de reactia ei. Mi-e draga ea. Pentru ca-i mama.