Pentru că eşti om, din start ai valoare. Ceea ce tu adaugi sau scazi la valoarea aceasta, e problema ta. Eu te apreciez.

Pentru zâmbetul cald pe care-l oferi. Pentru că ai împărţit biscuiţii tăi cu mine. Pentru că te sacrifici pentru familia ta. Pentru că eşti generos. Pentru că ai ţinut ambalajul în buzunar până la primul coş de gunoi. Pentru că ai avut răbdare cu începătorul care a blocat intersecţia. Pentru că mi-ai ţinut loc lângă tine la curs. Pentru că îţi selectezi cu atenţie cărţile pe care le citeşti. Pentru că de data aceasta ai fost punctual. Pentru că ai crescut trei copii cum ai ştiut mai bine. Pentru că faci o zacuscă minunată. Pentru că stăpâneşti aşa bine arcuşul. Pentru că eşti atent la detalii. Pentru că îţi pasă de oamenii din jur. Pentru că eşti atât de conştiincios. Pentru că eşti un profesor excelent. Pentru că i-ai făcut pe cei din familia ta să spună “te iubesc”.

      Da, omule. Te apreciez. Mă provoc atât pe mine cât şi pe tine să spunem celor din jur cuvinte de apreciere. Nu din burtă, ci lucruri reale pe care le observăm. Lucruri mai mici sau mai mari. Face bine ca omul să audă cuvinte de apreciere. Nu ca să se umfle de mândrie, ci ca să aibă mai multă încredere în sine. Şi să zâmbească şi mai frumos, ştiind că este preţuit.

(P.S. Dacă cineva se regăseşte în aprecierile de mai sus, nu e întâmplător. M-am gândit la cel puţin o persoană/propoziţie când am scris cuvintele acelea. Aş fi scris şi mai multe, dar m-am oprit din cauza lipsei de timp.)

Azi am început câteva articole, dar după prima propoziţie sau înainte de ultima, m-am oprit. Ori mi se păreau superficiale, ori că sunt bune să le public altădată, aşa că le-am salvat la ciorne.

Asta înseamnă că ar trebui să citesc mai mult. Şi să mă întorc la caiet, pentru că am scris din ce în ce mai rar în caiet. Până mă hotărăsc să scriu din nou pe aici, mai citiţi din posturile vechi. Unele mi-au plăcut şi mie.

P.S. Aveţi grijă de voi şi de zilele voastre, ca să vi le faceţi cât mai frumoase.

S-a răsucit sub palma de cuvinte moarte

Şi a căzut sfărâmat în bucăţi.

Bucăţile din trupul său au fost călcate

De picioare şi răutăţi.

Omul făcut praf zăcea pe drum

Până a venit Cineva cu apă vie

Şi a udat praful care

Se ascundea sub tălpi

De privirile dispreţuitoare.

A modelat praful ca să învie,

Să îl prefacă în om bun.

L-a răsucit în palmă, cu bunătate

Şi i-a căzut o lacrimă de speranţă.

Bucăţile din trupul său au fost îmbrăcate

De cea mai frumoasă viaţă.

Stă la coadă. Înghesuială, căldură, oboseală şi nervi transformaţi în chicoteli şi bătut din picior. După ce-şi rezolvă problema pentru care venise, se întoarce şi dă să plece. Aude aproape de urechea ei un glas discret: “Da frumoasă eşti…”  Lasă capul în jos, zâmbeşte aproape imperceptibil şi se duce spre ieşire. Nu e sigură că i-a fost adresat ei acest compliment, dar preferă să îl ia ca pentru ea.

Ştie că nu-i frumoasă. Da, uneori e foarte drăguţă. O avantajează poate ţinuta sau părul sau sclipirea ochilor. Dar frumoasă nu e în sensul adevărat al cuvântului. Şi totuşi, când a ajuns pe stradă i s-a părut că e soarele mai frumos ca dimineaţă. Că oamenii sunt deosebiţi.

Zâmbetul bucuros i-a zăbovit pe chip întreaga zi. Pentru că cineva necunoscut a minţit-o frumos.

~~~

Nu sunt de acord cu minciuna. Dar dacă tu minti, măcar minte-mă frumos, creativ. 

De la un timp încoace, când nu-mi iese ceva sau când mai trebuia să fac ceva, spun “data viitoare”. Uneori zic la mişto, pentru că sunt conştientă că nu va mai exista o dată viitoare în care să recuperez. Alteori, îmi spun ca un fel de concluzie viabilă în urma  evaluării situaţiei. Alteori, e  un “data viitoare” absent, spus parcă în neant.

Mă întreb cum o să fie când nu o să mai pot spune “data viitoare”…

Zâmbete de bucurie adunate laolaltă,

Zâmbete pe care nu le poţi ascunde

Şi ies de sub colţuri sau din polată,

Ies de niciunde.

Se amestecă cu stropi de ploaie,

Ploaie ce spală durere

Şi vorbele  care înmoaie

Cruste în tăcere.

Mai simplu şi mai liber

Ca în vremurile bune

Se-aşterne adevărul şi pe cer

Curcubeul.

Se aşterne întunericul,

Vine cu temeri,

Libertate în atingeri

Şi contururi obscure.

Luciditate dureroasă

Când vezi chipul reflectat

În oglinda timpului.

Şi-ţi dă siguranţa ochilor

Care sclipesc din ascunzişuri

Că eşti singur şi liber.

De aceea iubesc lumina.

Uneori cuvintele  sunt  prea mult.

Îţi opresc gândurile necuvântătoare,

Gânduri din emoţii şi glasuri cântătoare

A muzicii de demult.

Şi chemi tăcerea de fiece zi

Să cânte pe coarda înaltă.

Cu maci adunaţi laolaltă

Transformă tăcerile în lanuri târzii.

În aproape fiecare portofel există un spaţiu destinat  monezilor. La mine în portofel, în loc de monezi se strâng gume de mestecat. Ca de obicei, nu au să dea rest decât gume. Şi eu, din reflex, le pun în portofel.

Cum ar fi dacă le-aş da şi eu, ca să ajung la suma cerută, pe lângă bacnote, gume de mestecat?