Cangurii şi Moş Crăciun

- Hai să-ţi spun de ce sunt fericită! Am vorbit cu Moş Crăciun! Şi mi-a adus şi cadouri.

- Cum ai vorbit tu cu el? A venit pe la tine?

-Da, a venit.

-Şi cu ce a venit? Cu căruţa, cu sania, cu maşina, cu ce?

-A venit cu sania.

- Şi de cine era trasă sania?

-De canguri!!!

Sigur nu minte, că are doar trei ani jumate. Şi era aşa de fericită, că ţopăia în toată casa.

-Ţi-am zis, mami, că exită Moş Crăciun…

Şi acum, explicaţie doar pentru cei care nu cred că există. Pentru ceilalţi, rămâneţi doar cu ce-aţi citit mai sus.

A sunat unchiul meu şi a răspuns ea, gâza noastră mică. Iar unchiul s-a pezentat drept “Moş Crăciun”, însoţit de un “Ho, ho, ho”, cu o voce puternică de bariton. Atât de fericită s-a declarat la telefon, că unchiul nr. 1 l-a sunat pe unchiul nr.2 şi i-a zis să facă la fel. Să sune şi să se dea drept Moş Crăciun. Zis şi făcut. Altă fericire. “Am vorbit de două ori cu Moş Crăciun!”. Apoi, mămica fericitei gâze povesteşte vecinului, un pensionar tare de treabă. Care merge mai departe şi agaţă o pungă de prăjituri de clanţa uşii, pe exterior, iar copilul e convins că i le-a adus Moş Crăciun cu care a vorbit la telefon mai devreme. Şi Moşul a venit cu o sanie trasă de canguri. Oricum, a zis că-mi povesteşte mai bine când ne-om vedea.

Până una alta, ce faci? Îi strici copilului fericirea că există, încercând să-i explici că nu există? Îl mai laşi un timp, să mai crească, dar păstrând misterul?  Cum o fi mai bine?

Că era aşa de fericită când mi-a povestit…

 

Judeci?

… Se făcea că era la tribunal, în sala de judecată. Sigur pe dovezile găsite. Îi cam părea rău de acuzat. Se gândea că dacă ar fi în situaţia lui… s-ar fi simţit tare prost. Şi vinovat. Dar trebuia să facă ceva în privinţa asta. Striga din el simţul dreptăţii.

A început procesul. Dar toate dovezile lui au pierit în faţa apărării. Şi parcă i s-au deschis ochii. “Vai, l-am judecat greşit…” A simţit un gol în suflet. I-a părut rău. Verdictul? Nevinovat.

Ciudat. De multe ori judec oamenii de lângă mine şi le pun etichete. Şi când aflu adevărul, îmi pare rău. Poate ar fi mai bine să caut echilibrul. Nu pun etichete. Nu acord premisa de nevinovăţie, ca apoi să sufăr, dar nici nu pun pe toţi în oala cu greşiţi. Mai bine caut în oameni. Caut să găsesc adevărul. Sper că voi găsi un adevăr frumos.

 

Adevaruri

“Cu cat adevarurile sunt mai inalte,

cu atat trebuie sa fim mai atenti cu ele;

altfel, se transforma in locuri comune,

iar locurile comune nu mai sunt crezute.”

Gogol

 

Amestec

              Cand te doare, pretuiesti mai mult momentele in care ti-era bine. Si mai vin unii care invart cutitul, desi au ganduri bune. Treci peste. Judeca in functie de circumstante, nu doar ce se vede.

              Vreau sa stiu adevarul. Aud tot felul de vorbe, in diferite cercuri. Ma trezesc confuza. Nu fac pe victima. Pur si simplu, vreau sa stiu realitatea de dincolo de imagine, de dincolo de o vorba spusa cu ochii mari si cu gesturi deschise, dar cu tremur aproape imperceptibil ce tradeaza un adevar cel putin diluat… Si ce sa fac ca sa nu ma inrosesc? E o reactie pe care n-o pot controla. Uneori, mi-ar placea sa pot inventa o masina de aflat gandurile oamenilor. Dar daca le-ar afla si ei pe ale mele? Nu. Ce e ascuns sa ramana ascuns, sau sa iasa la iveala de bunavoie.

             Daca scriu la persoana a doua, parca e putin mai usor. Astept sa rasara ganduri de bine. Ca sa am ce aduna. Si multumesc pentru oamenii pe care-i am langa mine. Priviti in ansamblu, sunt minunati.