Copii şi sărăcie

              În seara asta am fost surprinsă de realitatea din scaunul vecin.

              În microbuz se urcă o femeie sărăcăcios îmbrăcată, cu un bebeluş de vre-o şapte, opt luni, cu un băieţel de vre-o şapte ani şi bunica lor. Toate locurile erau ocupate. Cineva a cedat imediat  locul pentru mamă şi copil, iar eu am luat băieţelul mai mare în braţe. Şi pentru că-mi plac copiii, am început să-l întreb: “Stai bine?”   Copilul – nimic. Avea o faţă tare speriată. Nu-l simţeam încordat, dar se vedea că are o teamă ascunsă. M-am gândit că mai bine îl mai las puţin, să se acomodeze, ca apoi să mă împrietenesc cu el. Între timp, a început mama lui să discute cu bunica.

        ” Măcar acolo ştiu că au un pat, au mâncare la timp, se culcă la timp. Pe asta mică vroia să o ia naşa.”  “Da, dăi-o.”  “Păi nici n-am 30 de ani şi nu mi-am trăit şi eu viaţa… Şi ăla? Să moară el, nu să mă omoare pe mine. M-am chinuit şapte ani. Îi mai ţin de sărbători. Dup-aia îi duc. Îmi iau şi eu serviciu…”  Şi a mai zis şi altele. Eu ascultam şocată. Vorbea cu atâta lejeritate despre copiii ei pe care vroia să-i dea… Nu se simţea în glasul ei regret sau durere. Avea o voce sigură şi îmi dădea senzaţia de superficial. Poate că a suferit mult la viaţa ei. Poate că vroia binele copiilor, binele acela material pe care ea nu putea să-l ofere.

               Şi mi-am pus întrebarea: dacă aş fi foarte săracă, fără posibilitatea financiară de a-mi creşte copiii, aş ţine copiii lângă mine, lângă sufletul meu, dar rahitici, sau i-aş duce la un orfelinat, departe de mine, dar să ştiu că au din ce creşte?

           Cred că aş lupta din răsputeri ca să-i văd mari şi să rămână lângă mine, orice ar fi…

Les choristes – “La nuit”

Tabere

De 11 ani n-am avut vara fara cel putin o tabara la munte. Si aproape toate in cadrul organizatiei “Exploratori pentru viitor” . Despre organizatie, aflati mai multe pe www.explomuntenia.ro . Despre copiii mei, de la mine.

Imi plac mult copiii. Uneori, sunt o provocare. Alteori, un balsam. Zambet, lacrima, multumire, planuri pe termen scurt, povesti de viata, planuri pe termen lung, multumesc, stai cuminte, hai sa facem ceva impreuna, uite ce frumos, iarta-ma, hai sa fim uniti, ca doar suntem o echipa. Si uneori multumesc-ul se lasa asteptat.

Pana in 2006, am activat ca si copil in cadrul unei grupe. Din 2006, sunt instructor. E de munca cu copiii. Si pentru intalnirile saptamanale si pentru diferite evenimente, dar mai ales in cadrul unei tabere de 7 zile. Am adunat de-a lungul acestei perioade o multime de amintiri frumoase. Am crescut, am invatat, am descoperit. Lucruri de viata, de suflet, spirituale, din natura, de joaca, cu cantec si rugaciune. Sunt multe de povestit… De la atmosfera unui foc de tabara la seriozitatea si disciplina unui careu, de la trasee de 24 de ore cu adaposturi facute in poiana si mancare facuta la ceaun, la momentele devotionale si glasuri de copiii unite in cantec si voiosie, jocuri si curse cu obstacole… Si multe altele… Apreciez oamenii daruiti care lucreaza din plin pe baza de voluntariat. Isi sacrifica concediul, vacanta, bani, timp, energie si suflet… Dar cand vine un copil la tine si spune: “hei, mi-a placut traseul de azi!” sau “m-am simtit bine in tabara asta” e mai mult decat suficient. Cel putin pentru mine.

Deocamdata atat.

Am revenit

Doar pentru o saptamana. Dar saptamana asta incerc sa scriu cat de mult pot, pentru ca am multe. Saptamana viitoare iar plec. La Satic, de data aceasta.

Vreau sa va povestesc despre copiii mei, asa cum imi place sa le zic, despre prietenii neasteptate, despre puterea unui zambet si a unui cuvant de apreciere. Vreme buna, vreme rea… imediat tu vei afla

ciorna de idei (2)

~Doi parinti discuta in autobuz: “Noi ne gandim la copii, dar ei se gandesc la noi?”  Multumesc pentru parintii mei.

~Imi plac maidanezii civilizati, care traverseaza strada folosind trecerea de pietoni. Uneori mai civilizati decat oamenii.

~Urca un cersetor in tramvai si dupa ce-si termina pledoaria, trece la actiune printre calatori. Scapa pe jos eugenia pe care o primise mai devreme. I se atrage atentia, ca sa o recupereze, dar el spune: “E stricata!”. M-am uitat si eu la ea: era ambalata si sigilata. Sa fi citit inainte eticheta?… “Prost a fost cine ti-a dat-o!”, i-a raspuns omul care i-a atras atentia.

Sa nu ma intelegeti gresit. E bine sa fim milosi si generosi. Doar ca m-a surprins atitudinea lui.

~Cine mai asteapta cu flori in gara? Sau macar cu bratele intinse pentru o imbratisare, fara flori… Da, n-avem timp. Si poti sa iei un taxi ca sa ajungi acasa. Dar…

Paine pe bat

              Azi am avut o zi plina, desi am petrecut-o mai mult pe drum. Dar nici atunci n-am avut timp sa stau. Trezita de la 5 jumate. Acum e 22 si inca mai am de facut niste lucruri. Sunt multumita pentru ca ramane ceva in urma. Macar poze si amintiri. De exemplu, am facut cu copiii paine coapta pe bat, la foc de tabara. Si am umplut gaura formata atunci cand scoteam batul, cu dulceata de zmeura. E prima data cand incerc reteta asta. Asortata cu o vreme superba si cu chicote de copii. Altfel, n-are farmec. Sau poate gasesti alti oameni cu care sa gusti ineditul. Mi-a placut azi.