Au primit azi copiii pacheţel cu fructe şi dulciuri după program. Şi au venit încântaţi să-mi arate. Unul mi-a dat din pachetul lui o ciocolăţică. Să am şi eu ceva, deşi pacheţelele erau special pentru ei, copiii. Altul, care a văzut gestul lui, a căutat şi el în punguţă şi mi-a dat la fel. “Uite, încă una de la mine…” “Ia şi de la mine una…”
Când am plecat, aveam în buzunar 6 ciocolăţele. Şase perechi de ochi mulţumiţi. Şi şase zâmbete de copiii. Se umpluse buzunarul cu dragoste.
~ Rămân de multe ori uimită când văd “prima dată” din viaţa unui copil. Prima dată când stă în şezut, primii paşi, primul cuvânt… Azi am văzut-o pe gâza mică, nepoată-mea, mergând pe tricicletă. Are doi ani jumate. Şi mergea bine. Îşi ţinea direcţia, ştia să cotească şi sa meargă cu spatele. Soru-mea spune că merge de mai mult timp, dar n-am văzut-o eu. “Prima dată” e importantă atunci când ţi-e drag.
~Aseară aveam multe vase de spălat. Şi pentru că-i plăcea să stea de vorbă cu mine, am aşezat-o pe un scaun mai înalt, ca să fim cât mai aproape una de cealaltă. Şi tot discutând despre detergenţi, spumă, acţiunea spumei şi importanţa curăţeniei, îmi ia mâna murdară de spumă, şi… mă pupă puţin mai sus de încheietură, unde era curat. Gest spontan şi simplu de copil care-ţi umple inima.
~ Azi dimineaţă, la grupa mea de copii (mai mari, de la 11 până pe la 17 ani), ne-am jucat “încrederea”. Asta presupune ca unul dintre membrii grupei să se urce pe ceva înalt şi solid şi să se lase pe spate, cu mâinile împreunate astfel încât, în cădere, să nu-i lovească pe ceilalţi, care ţin braţele întinse la nivelul umerilor, aşezaţi în două şiruri paralele, faţă în faţă, plus încă unul care stă la cap şi coordonează mişcările.
E mult mai simlu decât pare. E un joc de team-building. Cu ceva suspans. La început eziţi, te asiguri, întrebi şi apoi te laşi pe mâna colegilor de grupă la propriu, nu la figurat. Cazi la unghi de 90 de grade. I-am încurajat pe toţi să participe, dar când a venit rândul meu… am început să-mi fac testamentul. Mi-a venit şi mie rândul să fiu încurajată. “Hai, Mimi, că suntem aici, hai, că te prindem…” Şi… m-am lăsat pe spate. N-am avut timp să simt frica, pt că am aterizat pe mâinile lor.
A fost extraordinar. Mai făcusem exerciţiul acesta, dar cu oameni mai de vârsta mea, tot cu acelaşi scop, de construire a echipei. De data aceasta a fost… altceva. Şi le mulţumesc frumos pentru că nu mi-au dat drumul. Mi-au demonstrat şi aici că pot avea încredere în ei.
Megeam pe marginea drumului şi mâna lui mică o ţineam într-a mea. Are aproape şapte ani. De la un timp încoace, ca să cunosc mai bine copiii, îi întreb printre altele ce vor să se facă atunci când vor fi mari. Aşa am făcut şi cu acest băieţel.
– Ce vrei să te faci când vei fi mare?
– Bogat.
– Nu, mă gândeam la o meserie. Ce ţi-ar place să faci?
– Da, bogat. Asta vreau.
Şi am tăcut.
Are 10 ani. A fost pe la mine, in vizită. Şi intrase pe un site cu jocuri a căror muzică mi se părea urâtă. Era cu un bass puternic şi linia melodică nu era tocmai reuşită. I-am zis şi a schimbat.
Seara, la televizor, coloana sonoră a fost aşa de subtilă şi eu eram atât de captivată de acţiune, încât nu am mai realizat calitatea muzicii care-mi intra în creier fără pic de filtru (apropo, intră direct in hipotalamus, aşa că n-ai cum să spui “nu mă afectează”). Şi copilul îmi spune:
-Bine, Mimi, tu-mi zici mie că muzica aia nu e bună şi tu asculţi aşa ceva?
Am lăsat capul in jos.
-Are dreptate. Să schimbăm.
M-am simţit mustrată într-un fel în care nu m-aş fi simţit dacă ar fi venit din partea unui adult. Iniţial, am vrut să justific şi să ies basma curată. Găseam eu câteva cuvinte ca să acopăr… Dar faţa de cine acopeream? Imediat am realizat că n-are rost, mă mint pe mine. Şi am recunoscut. Există Cineva care vede tot. Multumesc, copil scump, pentru mustrare.
Aseara am vazut ceva ce m-a socat. Tot pe drum. Pentru ca pe drum se-ntampla multe. Ma intorceam din parc. Tot de acolo se intorcea si un tata cu fetita lui. Ea plangea. La semafor ne-au prins din urma, asa ca am pututu sa aud cate ceva. Facuse o prostie. Nu am inteles ce. Tatal ii spune nervos, fara sa se intoarca macar cu o privire: “Nu mai plange!” “Dar te rog, tati, iarta-ma…” zise ea printre hohote de plans. El, nimic. “Iarta-ma, tati, iarta-ma…” urla si mai tare. Toti trecatorii intorceau capetele uimiti si asteptau incordati. “Iarta-ma…” “Potoleste-te si taci odata!!” incerca el sa o acopere, dar fara sa-si acopere si nervii proprii. “IARTA-MA, TATI. TE ROG, IARTA-MA….” a urlat cat de tare a putut. Noi, simplii trecatori, ne-am oprit din drum si astepam cu sufletul la gura. In sfarsit se apleaca spre ea si… i-a tras o palma, dupa care i-a spus cu nervii intinsi la maxim: “TAAACI! TU NU VEZI CA SE UITA TOATA LUMEA LA NOI?”
Si ne-am continuat grabiti drumul. era prea dureros ca sa stai sa vezi ce se mai intampla. Era o copila de maxim cinci ani. Doar pentru atat sa nu oferi iertare? Ca se uita lumea? Si ce? Iti piere din demnitate? Iti scad gradele? Si totusi, e copilul tau. E sange din sangele tau. Cat il costa sa spuna “da”?
Ce e mai greu? Sa ceri iertare? Sau sa oferi iertare?
Persoana care era langa mine a spus trist: “Cand o sa fie mare, copilul asta o sa-si urasca tatal…”
Gandeste-te: ai gresit? Mergi si cere iertare. Ti-a cerut cineva iertare? Iarta-l. E mare lucru. Si un gest nobil.
“Uite folicica! Stai s-o milos.”
“N-o rupe, las-o acolo!”
Si s-a lasat pe vine, a incercat asa, dar nu ajungea. S-a asezat in genunchi, cu pantalonii pe pamantul moale, a pus o manuta pe pamant, de-o parte a florii si pe cea de-a doua de cealalta parte. S-a aplecat pana cand nasucul a atins petalele suave. A inspirat adanc si a zis: “Aaaaaaaaa”
O panseluta si nepotica mea de doi ani.
Gestul ei m-a uimit. Dar eu? Dar tu? Cum mirosi florile? Cum te porti cu lucrurile gingase din jur? Cu oamenii fragili, cu suflete pretioase? Uneori trebuie sa te-apleci si sa ingenunchezi.
Cand ai creta in mana si asfaltul sub tine, dai drumul la idei. Pentru ca stii ca vine ploaia si sterge. Azi am desenat si inca n-a plouat. E altfel decat pe hartie.
Daca nu crezi, incearca. Dar sa nu te duci singur, ci ia un copil cu tine. Eu asa am facut.
Idei de azi.
1. Nici daca te-as baga la centrifuga nu as reusi sa storc vre-un strop de fericire din tine. Sunt si persoane de felul acesta.
2. La semafor: pana se face verde, copila se apleaca si deseneaza cu creta pe asfalt, cu coditele in vant. Alaturi, bunicul. Are ghiozdanul in mana. El duce greul. Si este atent, sa vada cand e verde.
3. Coboara din autobuz, dar face cu mana soferului, care se uita in oglinda retrovizoare. Sa mai astepte putin. Din spate, alerga o mama cu copilul si cu bagaje. Nu se cunosteau. Dupa ce a urcat femeia, s-a inchis usa. El a plecat linistit mai departe. Si multumit.
“Un copil merge alaturi de mama sa.
Mergand, el vede un curcubeu pe o pata de ulei,
vede o frunza, patata, plina de nervuri, vede un smarc acoperit de nori,
un caine simpatic, o pisica dornica de mangaiere,
un camion huruind, un prigor delicat.
Tu, ce-ai vazut?”
Peter Gray
Mangai un crestet
Cu ochi dulci ce privesc senin
Si parul moale
Si inima se-nmoaie,
Iar in colturi apar sclipiri.
E prea tandru momentul.
Si cald, mi-aduce aminte
De sclipirea pe care o doresc
Pentru mine.
Se-apleaca si se-apropie
Sa-mpreunam un cantec,
Parfum de copil
Linistit, inainte s-adoarma.
E sublim si nu-i inteleg farmecul.
Doar m-a vrajit cu o atingere.
E copil.
Apoi a inchis paranteza.
 | miara20 on Te apreciez |
 | mihaelacostache on Te apreciez |
 | cllod on Articol nou |
 | mihaimarianneacsu on Viermi de matase |
 | Mădălina on Curcubeu de zâmbete |
