Ieri a fost un curs mai… altfel. Trebuia sa fie despre creativitate, în cadrul modulului de pedagogie. Dar…
Pe la începutul cursului se ridică una dintre studente, mai verde la faţă decât ar fi normal, şi se îndreaptă spre uşă. Proful se opreşte din prezentare şi o întreabă “Vă simţiţi bine?”. La care ea, cu vocea cam stinsă “Nu.”
Când întredeschide ochii, o grămadă de mâini o pălmuiesc, îi freacă mâinile, cineva vorbeşte cu operatorul de salvare, înceracă să dea detalii. E ajutat de colegele de grupă ale fetei, care ştiau mai multe. Se complică situaţia, dar bine măcar că s-a trezit din leşin. Începe să aibă frisoane, culorile feţei trec prin spectrul curcubeului, se încleştează mâinile, picioarele la fel, simte că se sufocă, nu se poate linişti. Jumătate din afiteatru e pe hol, proful printre ei. Salvarea vine greu, că-i trafic greu în Bucureşti. Vin colegii cu apă, găsesc repede şi zahăr, se străduiesc să o determine să bea. Vin cu paltoane, ea işi tot schimbă poziţia, aşa, ca o agonie. Puţin pe umărul unei colege, iar culcat pe bancă, puţin pe umărul unui coleg necunoscut… Oricum se sucea, bine nu era. Au insistat să mai bea apă cu zahăr. A început să i se descleşteze degetele şi să simtă ace în picioare. I-au cumpărat colegii şi snikers. Nu avea putere să ţină ciocolata în mână. Şi nici să mestece. I-au cojit puţin ciocolata care învelea batonul şi le-a înghiţit aşa, cum a putut. Când au văzut că se simte o idee mai bine, i-a chemat proful să continue cursul. Se dusese mai bine de o oră din el. Au mai rămas câţiva. Unul care să aştepte salvarea, colega cu care sătuse în bancă dintr-a 5-a, şi alţii inimoşi. Colegi de modul. Unii nici măcar nu erau din aceeaşi facultate.
A venit, în final, şi salvarea. I-a luat tensiunea, i-a dat un calciu, i-a mai făcut nu ştiu-ce de a început să aibă convulsii involuntare, iar frisoane, i-a mai injectat intravenos o substanţă, colega dintr-a 5-a i-a adus o sticlă cu apă fierbinte să nu mai dârdâie şi a mai lăsat-o. A început şi cu glumiţe, şi-a revenit la culoare. I-au povestit cum a căzut la uşă în genunchi şi a prins-o repede o colegă, să nu-şi spargă capul de gresia de pe hol. Apoi au luat-o colegii pe sus şi au aşezat-o pe bancă. Au reuşit s-o trezească, iar de acolo îşi amintea şi ea, mai mult sau mai puţin. Se amuza că n-a văzut şi ea când au luat-o băieţii în braţe 
. După un timp, a reuşit să se ridice, ajutată de colega ei dragă. Jos o aştepta sora ei, venise cu maşina s-o ducă acasă.
Asta e doar introducerea. Vroiam, de fapt, să spun că am rămas foarte plăcut impresionată de reacţiile colegilor şi ale profului. Doar vre-o 3 ştiau cum o cheamă. Şi totuşi, atât de mult s-au agitat, s-au implicat, au încercat tot felul de soluţii, au stat afară, în ger, să aştepte salvarea, au sprijinit-o, iau dat apă ca la bebeluşi, şi ciocolata la fel, au învelit-o, au descălţat-o, au masat-o, i-au şters şi lacrimile… Au pierdut şi 2 treimi din curs…
Când e în joc viaţa unui om, deşi nu-i ştii nici măcar numele, faci tot ce ştii, tot ce poţi ca să-l salvezi.
N-a fost tot cursul despre creativitate. A fost mai mult despre omenie. Despre nişte studenţi cu inimă mare. Despre acordarea primului ajutor. Despre iubirea de semeni. Mulţumesc pentru cursul acesta.
