Frunzele nu cad niciodată drept
Şi miroase a lemn ars.
Se consumă,
omul are viaţă.
Umblă oamenii
pe străzi negre,
îmbrăcaţi cu haine negre.
Haine negre
pentru iarna albă.
De ce nu-şi pun haine galbene?
Încă mai miroase a lemn
şi miroase a căldură.
Dar frunzele nu cad drept.
Cad galbene.
Din când în când se strâng obiecte, haine, hârtii, cărţi, mărunţişuri care nu mai stau la locul lor. Aşa că trebuie să fac ordine. Şi daca fac ordine amănunţită, în locurile mai puţin “frecventate”, descopăr o mulţime de lucruri pe care le duc la gunoi. Şi asta se întâmplă de fiecare dată. Ce am păstrat cu gând că îmi mai trebuie şi sigur o să am nevoie la un moment dat, sigur voi folosi, îşi pierde în timp importanţa. Astfel ajunge la gunoi.
Şi cum hotărăsc dacă un lucru mai trebuie păstrat sau nu? Depinde de filtrele prin care îl trec. Chiar îmi mai trebuie? Sigur nu mă trezesc iar că trebuie să le arunc? Dar întotdeauna va fi aici un răspuns mai mult sau mai puţin subiectiv. Şi importanţa unui lucru diferă de-a lungul timpului, uneori în funcţie de circumstanţe.
Interesant este că procedăm aşa şi cu oamenii. Oameni importanţi, oameni mai puţin importanţi, suflete care ajung la gunoi sau sunt puse cu grijă, în cutii speciale. În funcţie de trecerea timpului şi de circumstanţe.
Vă doresc şi vouă, ca şi mie, spor la făcut ordine… în viaţa personală.
… Se făcea că era la tribunal, în sala de judecată. Sigur pe dovezile găsite. Îi cam părea rău de acuzat. Se gândea că dacă ar fi în situaţia lui… s-ar fi simţit tare prost. Şi vinovat. Dar trebuia să facă ceva în privinţa asta. Striga din el simţul dreptăţii.
A început procesul. Dar toate dovezile lui au pierit în faţa apărării. Şi parcă i s-au deschis ochii. “Vai, l-am judecat greşit…” A simţit un gol în suflet. I-a părut rău. Verdictul? Nevinovat.
Ciudat. De multe ori judec oamenii de lângă mine şi le pun etichete. Şi când aflu adevărul, îmi pare rău. Poate ar fi mai bine să caut echilibrul. Nu pun etichete. Nu acord premisa de nevinovăţie, ca apoi să sufăr, dar nici nu pun pe toţi în oala cu greşiţi. Mai bine caut în oameni. Caut să găsesc adevărul. Sper că voi găsi un adevăr frumos.
Dai cu zarul.
E mai usor sa dai vina pe altul.
Daca pica doua puncte,
E sortita viata cu tine.
Si de n-o fi bine…
Zarul … sau farul
Care n-a luminat cum trebuie.
Daca vad trei puncte
Insiruite-n paralel de doua ori
Se face o carare.
Deci voi ajunge mare.
Am in fata un drum
Si… voi fi bun.
Uite, doar un punct.
Unul, deasupra celorlalte.
Mi-e suficient sa ma oglindesc… marunt.
Daca-s patru,
Fiecare-n coltul lor,
Ma gandesc la viitor…
Somn usor.
Asigurat.
Chiar bine ancorat.
Daca iar vad trei
Atunci… ele singure, in tei
E bine si-asa.
Trei imi da stabilitate
Si imi merge ca pe roate.
Cand sunt cinci,
Sunt patru cu unu-n mijloc.
Deci e de bine.
Pai… mi se cuvine.
Bine ca n-au oamenii sase fete.
Ca si cu doua…
Cum o dai, iarasi ploua.
“…si cat ar fi de fragil elementul pe care il folosesti in compozitia ta, daca e simplu, are o forta nebanuita.” Sfat din partea profesoarei. Pentru o colega. Dar mi-a placut si l-am luat ca pentru mine. Da, avea dreptate. Lucrurile simple, facute asa cum trebuie, au o forta deosebita. Si aduc bucurie cand le vezi.
Sunt oameni care cauta sa-si complice viata pentru a gasi un strop de bucurie, cand ar putea sa gaseasca bucuria chiar langa ei. In 5 minute: Am iesit afara. E asa de frumos aerul noptii… Curat, cu miresme de iunie. Si cateva broaste care topaie. Si o tema terminata. Si copilul care adoarme linistit in brate la mami… E o bucurie linistita, nu exuberanta. Si sunt lucruri simple, la indemana oricui.
“Singurul om care se poarta delicat cu mine este croitorul:
de fiecare data cand ma vede imi ia masuratorile.
Ceilalti ma trateaza dupa masuratorile lor vechi,
si se asteapta sa ma incadrez in ele.”
(George Bernard Show)
Cand te doare, pretuiesti mai mult momentele in care ti-era bine. Si mai vin unii care invart cutitul, desi au ganduri bune. Treci peste. Judeca in functie de circumstante, nu doar ce se vede.
Vreau sa stiu adevarul. Aud tot felul de vorbe, in diferite cercuri. Ma trezesc confuza. Nu fac pe victima. Pur si simplu, vreau sa stiu realitatea de dincolo de imagine, de dincolo de o vorba spusa cu ochii mari si cu gesturi deschise, dar cu tremur aproape imperceptibil ce tradeaza un adevar cel putin diluat… Si ce sa fac ca sa nu ma inrosesc? E o reactie pe care n-o pot controla. Uneori, mi-ar placea sa pot inventa o masina de aflat gandurile oamenilor. Dar daca le-ar afla si ei pe ale mele? Nu. Ce e ascuns sa ramana ascuns, sau sa iasa la iveala de bunavoie.
Daca scriu la persoana a doua, parca e putin mai usor. Astept sa rasara ganduri de bine. Ca sa am ce aduna. Si multumesc pentru oamenii pe care-i am langa mine. Priviti in ansamblu, sunt minunati.
Pentru ca exista oameni pe care sa-i iubesc. Oameni cu care sa razi si sa plangi. Multumesc frumos.
Mereu gasesc fragmente in drumul meu. Franturi de viata, oameni de tot felul, situatii care imi ridica coltul buzelor.
De exemplu, prin zona Dorobanti, pe un stalp, vad un anunt. Da, stiu ca sunt multe anunturi pe stalpi. Dar fii atent, sa citesti si tu ce am citit si eu: “GASIT OCHELARI IN DATA 25 02 2008. TEL 07……” Era un numar de telefon real, dar nu are rost sa scriu continuarea. Si m-am gandit ca inca mai sunt oameni cinstiti care au constiinta vie . Mai rari, ce-i drept.
Acum doua zile m-am asezat in microbuz langa o doamna care manca portocala. O femeie simpla, de la tara. A rupt vre-o trei felii si mi le-a dat mie. Am incercat sa o refuz politicos, dar a insistat pana le-am mancat. “Portocala miroase, iar eu sunt tare pofticioasa. Macar coaja sa mi-o dai, sa-i simt mirosul. Asa sunt eu…”, mi-a zis femeia. Eu nu sunt asa. Am zambit si am multumit frumos. A fost dulce. Si portocala.
Tot la trecerea de pietoni, la Eroilor. Aglomeratie. Vine o batranica langa mine si-mi zice: “Trece-ma si pe mine pe partea cealalta.” I-am intins bratul, s-a ancorat bine si cand i-am zis “haideti”, a pornit hotarata. S-a prins asa de natural si de lejer de bratul meu, de parca m-ar fi cunoscut. “Unde e spitalul?” “In fata. Vreti sa va duc pana acolo?” “Nu, doar arata-mi poteca.” Curajoasa batranica. Spirit independent pana la un punct. M-a uimit increderea pe care mi-a acordat-o. Incredere la prima vedere.
De dimineata, pe la Razoare. Tot imbulzeala de masini si oameni. Dar nu ma deranjeaza, pentru ca se intampla atatea. Cei din masina alaturata erau cam agitati. Si tot claxona soferul lor. Ce-o fi avand? Ca are in fata un troleu, nu are unde sa se duca. Si pentru ca se inainta cu viteza melcului, cel din dreapta se da jos, ciocane in geamul din spate al troleului si se urca inapoi in masina, repede, ca se da drumul la palnia intersectiei. Din troleu, se intoarce cu fata un nene cu privirea mirata, apoi zambeste si incepe sa dea din maini. Probabil ca nu se mai vazusera de mult, iar acum se bucurau de aceasta intalnire. De obicei, te astepti ca un claxon sa fie echivalentul unei injuraturi sau al unei nemultumiri. Iata un claxon bucuros si vesel. Un om care se da jos din masina nu sa se ia la harta cu tine pentru ca nu-l lasi sa-ti taie fata, ci se da jos sa-ti ciocane in geam. Sa te intrebe “ce faci?” si sa-i vezi zambetul care se intinde pana la urechi.
Si sa-ti mai spun un lucru. N-o sa te anunte la stiri. Se intampla in fiecare primavara. Mergi in parc si vezi cu ochii tai. A inflorit forsitia. E un arbust cu flori de un galben intens. Frunzele apar mai tarziu.
Sa vedem ce se mai intampla. Maine dimineata rasare iar soarele. Nu e frumos?
 | windwhisperer on Măcar minte-mă frumos |
 | realdreamer on Pe drum se-ntampla multe |
 | badpitzi2 on Măcar minte-mă frumos |
 | miara20 on Te apreciez |
 | mihaelacostache on Te apreciez |
