Aseara am vazut ceva ce m-a socat. Tot pe drum. Pentru ca pe drum se-ntampla multe. Ma intorceam din parc. Tot de acolo se intorcea si un tata cu fetita lui. Ea plangea. La semafor ne-au prins din urma, asa ca am pututu sa aud cate ceva. Facuse o prostie. Nu am inteles ce. Tatal ii spune nervos, fara sa se intoarca macar cu o privire: “Nu mai plange!” “Dar te rog, tati, iarta-ma…” zise ea printre hohote de plans. El, nimic. “Iarta-ma, tati, iarta-ma…” urla si mai tare. Toti trecatorii intorceau capetele uimiti si asteptau incordati. “Iarta-ma…” “Potoleste-te si taci odata!!” incerca el sa o acopere, dar fara sa-si acopere si nervii proprii. “IARTA-MA, TATI. TE ROG, IARTA-MA….” a urlat cat de tare a putut. Noi, simplii trecatori, ne-am oprit din drum si astepam cu sufletul la gura. In sfarsit se apleaca spre ea si… i-a tras o palma, dupa care i-a spus cu nervii intinsi la maxim: “TAAACI! TU NU VEZI CA SE UITA TOATA LUMEA LA NOI?”
Si ne-am continuat grabiti drumul. era prea dureros ca sa stai sa vezi ce se mai intampla. Era o copila de maxim cinci ani. Doar pentru atat sa nu oferi iertare? Ca se uita lumea? Si ce? Iti piere din demnitate? Iti scad gradele? Si totusi, e copilul tau. E sange din sangele tau. Cat il costa sa spuna “da”?
Ce e mai greu? Sa ceri iertare? Sau sa oferi iertare?
Persoana care era langa mine a spus trist: “Cand o sa fie mare, copilul asta o sa-si urasca tatal…”
Gandeste-te: ai gresit? Mergi si cere iertare. Ti-a cerut cineva iertare? Iarta-l. E mare lucru. Si un gest nobil.
