Măcar minte-mă frumos

Stă la coadă. Înghesuială, căldură, oboseală şi nervi transformaţi în chicoteli şi bătut din picior. După ce-şi rezolvă problema pentru care venise, se întoarce şi dă să plece. Aude aproape de urechea ei un glas discret: “Da frumoasă eşti…”  Lasă capul în jos, zâmbeşte aproape imperceptibil şi se duce spre ieşire. Nu e sigură că i-a fost adresat ei acest compliment, dar preferă să îl ia ca pentru ea.

Ştie că nu-i frumoasă. Da, uneori e foarte drăguţă. O avantajează poate ţinuta sau părul sau sclipirea ochilor. Dar frumoasă nu e în sensul adevărat al cuvântului. Şi totuşi, când a ajuns pe stradă i s-a părut că e soarele mai frumos ca dimineaţă. Că oamenii sunt deosebiţi.

Zâmbetul bucuros i-a zăbovit pe chip întreaga zi. Pentru că cineva necunoscut a minţit-o frumos.

~~~

Nu sunt de acord cu minciuna. Dar dacă tu minti, măcar minte-mă frumos, creativ. 

Bucurie mută

La bunica, cu gâza mică. Plimbare în sus, pe gârlă.

Şi cum ne plimbam noi două, cu ochii după păsări, insecte şi alte lucruri interesante, îl vedem de la depărtare pe Gică Mutul, cu cele cinci oi al lui. Şi nu i se spune degeaba Mutul. Ne-am oprit suficient de departe ca să nu deranjăm oile de la masă si suficient de aproape cât să le vadă bine gâza de doi ani şi ceva. Nenea Gică ne-a observat. Şi ne-a făcut semn să ne apropiem. Are peste 60 de ani. Dar a alergat după oaia cea mai frumoasă, a prins-o şi a ţinut-o bine ca s-o putem mângâia. O ţineam în braţe pe nepoata mea, iar el pe oaia lui.

Am citit în zâmbetul său larg o bucurie deosebită. Era o bucurie mută. Şi totuşi spunea multe…

“Sa nu-ti uiti zambetul”

Cu cateva luni in urma, ne pregateam sa plecam intr-o calatorie. Pe langa indicatiile cu privire la locatie, echipament si transport, am primit si urmatorul indemn: “Sa nu-ti uiti zambetul.” Stie ea cine mi-a zis. Si mi-a placut foarte mult.

Aseara, comentam cu o colega articolul de ieri, iar in final i-am dat acelasi sfat: “Maine, la scoala, sa nu-ti uiti zambetul.” Si cand am intrat in clasa, mi-a aratat ca-l avea cu ea. Nu-l uitase…

Azi a fost mai bine. Citeam mai demult tot despre zambet urmatoarea fraza: “Si chiar daca te doare, zambeste! Nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau.” As adauga: “nu se stie pe cine molipsesti sau cui ii faci ziua mai luminoasa…” Multumesc celor care m-au ajutat sa trec peste, celor care au purtat zambete autentice. E la moda zambetul. Dar cum?

Lectia de azi

              S-ar putea ca un zambet sa apara singur. Dar o lacrima nu vine niciodata singura. Pentru ca ai o singura gura si doi ochi. Si pentru ca uneori durerea e mai mare decat bucuria. Lectie pretioasa pentru ziua de azi. Pentru maine, vreau mai multe zambete. Si ochii inchisi.

Pe drum se-ntampla multe

Mereu gasesc fragmente in drumul meu. Franturi de viata, oameni de tot felul, situatii care imi ridica coltul buzelor.

De exemplu, prin zona Dorobanti, pe un stalp, vad un anunt. Da, stiu ca sunt multe anunturi pe stalpi. Dar fii atent, sa citesti si tu ce am citit si eu: “GASIT OCHELARI IN DATA 25 02 2008. TEL 07……” Era un numar de telefon real, dar nu are rost sa scriu continuarea. Si m-am gandit ca inca mai sunt oameni cinstiti care au constiinta vie . Mai rari, ce-i drept.

Acum doua zile m-am asezat in microbuz langa o doamna care manca portocala. O femeie simpla, de la tara. A rupt vre-o trei felii si mi le-a dat mie. Am incercat sa o refuz politicos, dar a insistat pana le-am mancat. “Portocala miroase, iar eu sunt tare pofticioasa. Macar coaja sa mi-o dai, sa-i simt mirosul. Asa sunt eu…”, mi-a zis femeia. Eu nu sunt asa. Am zambit si am multumit frumos. A fost dulce. Si portocala.

Tot la trecerea de pietoni, la Eroilor. Aglomeratie. Vine o batranica langa mine si-mi zice: “Trece-ma si pe mine pe partea cealalta.” I-am intins bratul, s-a ancorat bine si cand i-am zis “haideti”, a pornit hotarata. S-a prins asa de natural si de lejer de bratul meu, de parca m-ar fi cunoscut. “Unde e spitalul?” “In fata. Vreti sa va duc pana acolo?” “Nu, doar arata-mi poteca.” Curajoasa batranica. Spirit independent pana la un punct. M-a uimit increderea pe care mi-a acordat-o. Incredere la prima vedere.

De dimineata, pe la Razoare. Tot imbulzeala de masini si oameni. Dar nu ma deranjeaza, pentru ca se intampla atatea. Cei din masina alaturata erau cam agitati. Si tot claxona soferul lor. Ce-o fi avand? Ca are in fata un troleu, nu are unde sa se duca. Si pentru ca se inainta cu viteza melcului, cel din dreapta se da jos, ciocane in geamul din spate al troleului si se urca inapoi in masina, repede, ca se da drumul la palnia intersectiei. Din troleu, se intoarce cu fata un nene cu privirea mirata, apoi zambeste si incepe sa dea din maini. Probabil ca nu se mai vazusera de mult, iar acum se bucurau de aceasta intalnire. De obicei, te astepti ca un claxon sa fie echivalentul unei injuraturi sau al unei nemultumiri. Iata un claxon bucuros si vesel. Un om care se da jos din masina nu sa se ia la harta cu tine pentru ca nu-l lasi sa-ti taie fata, ci se da jos sa-ti ciocane in geam. Sa te intrebe “ce faci?” si sa-i vezi zambetul care se intinde pana la urechi.

Si sa-ti mai spun un lucru. N-o sa te anunte la stiri. Se intampla in fiecare primavara. Mergi in parc si vezi cu ochii tai. A inflorit forsitia. E un arbust cu flori de un galben intens. Frunzele apar mai tarziu.

Sa vedem ce se mai intampla. Maine dimineata rasare iar soarele. Nu e frumos?