joc simplu

adun gânduri de bine


1 Comment

La mişto

              “Hai, de ce te superi? Am zis în glumă.”   sau “o vorbă spusă la mişto, doar atât.”   Doar atât? Am spus, mi s-a spus, mi-au spus şi alţii că li s-a spus. Uneori treci cu indiferenţă, alteori râzi şi ţi se pare amuzant, alteori doare şi-ţi vine să plângi. Sau te macină. Miştouri vinovate, nevinovate, cu răutate sau cu simţul umorului, uitate sau ţinute minte ca un ghimpe care nu iese. Şi cum faci diferenţele? Criterii obiective, criterii subiective…

             Azi mi-a părut rău că am vorbit la mişto. Am văzut în reacţia omului. Nu trebuia să zic. Şi mi-am zis: “eram obosită, de-aia am vorbit aşa.”  Se justifică? Mai trist e că îţi dai seama după ce ai zis deja. Dreptate mare avea cine zicea să gândeşti de două ori înainte să deschizi gura odată. Lecţie pentru viitor.


Leave a comment

Sensibil

                     În seara asta coloana de maşini se mişca mai greu decât de obicei. Se urcă o femeie în maxi-taxi care ne anunţă pe toţi: “Merge greu, că a fost accident. E o femeie în vârstă pe asfalt.”

               O doamnă strigă la şofer: “Haide, să mergem…” La care soţul ei: “Femeie, n-auzi că a fost accident? Stai să o scoată de acolo. Dacă moare!?…”     “Ei, şi? Dacă moare, moare. O pune pe trotuar, îi face pomană şi gata.”

                   “Părinţii te-au educat aşa, doamnă?”    “Nu părinţii. Viaţa m-a educat aşa.”

                   Te-a educat viaţa să fii insensibil? Să nu-ţi mai pese de nimeni altcineva decât de propria-ţi persoană? Ce dacă veneai de la serviciu şi ţi-era foame sau erai obosită? Poate persoana accidentată, străină pentru tine, avea o familie. Poate copii care acum plâng. Poate un soţ care suferă. Poate… 

                  Nu cred că viaţa te educă în felul acesta.


1 Comment

Simplitate de copil

                    ~ Rămân de multe ori uimită când văd “prima dată” din viaţa unui copil. Prima dată când stă în şezut, primii paşi, primul cuvânt… Azi am văzut-o pe gâza mică, nepoată-mea, mergând pe tricicletă. Are doi ani jumate. Şi mergea bine. Îşi ţinea direcţia, ştia să cotească şi sa meargă cu spatele. Soru-mea spune că merge de mai mult timp, dar n-am văzut-o eu. “Prima dată” e importantă atunci când ţi-e drag.

                     ~Aseară aveam multe vase de spălat. Şi pentru că-i plăcea să stea de vorbă cu mine, am aşezat-o pe un scaun mai înalt, ca să fim cât mai aproape una de cealaltă. Şi tot discutând despre detergenţi, spumă, acţiunea spumei şi importanţa curăţeniei, îmi ia mâna murdară de spumă, şi… mă pupă puţin mai sus de încheietură, unde era curat. Gest spontan şi simplu de copil care-ţi umple inima.

                   ~ Azi dimineaţă, la grupa mea de copii (mai mari, de la 11 până pe la 17 ani), ne-am jucat “încrederea”. Asta presupune ca unul dintre membrii grupei să se urce pe ceva înalt şi solid şi să se lase pe spate, cu mâinile împreunate astfel încât, în cădere, să nu-i lovească pe ceilalţi, care ţin braţele întinse la nivelul umerilor, aşezaţi în două şiruri paralele, faţă în faţă, plus încă unul care stă la cap şi coordonează mişcările.

                   E mult mai simlu decât pare. E un joc de team-building. Cu ceva suspans. La început eziţi, te asiguri, întrebi şi apoi te laşi pe mâna colegilor de grupă la propriu, nu la figurat. Cazi la unghi de 90 de grade. I-am încurajat pe toţi să participe, dar când a venit rândul meu… am început să-mi fac testamentul. Mi-a venit şi mie rândul să fiu încurajată. “Hai, Mimi, că suntem aici, hai, că te prindem…” Şi… m-am lăsat pe spate. N-am avut timp să simt frica, pt că am aterizat pe mâinile lor.

                  A fost extraordinar. Mai făcusem exerciţiul acesta, dar cu oameni mai de vârsta mea, tot cu acelaşi scop, de construire a echipei. De data aceasta a fost… altceva. Şi le mulţumesc frumos pentru că nu mi-au dat drumul. Mi-au demonstrat şi aici că pot avea încredere în ei.