joc simplu

adun gânduri de bine


2 Comments

A se/a nu se agita

           Pe sticlele cu nectar, de exemplu, scrie  “a se agita înainte de consum“. Dar dacă alergi cu sticla de suc acidulat în mână, apoi deschizi capacul imediat, ai parte de un soi de fântână arteziană.

           Şi mă gândeam că uneori se întâmplă la fel şi cu oamenii. Unii au “pulpă” care se decantează la baza sufletului şi trebuie să-i agiţi mai mult sau mai puţin ca să iasă ce e mai bun din ei. E nevoie să-i motivezi, să-i provoci, să-i aduci la stadiul de efervescent.

         Alţii au tot timpul o doză de acid în ei, astfel încât doar dacă deschizi puţin capacul, simţi înţepătura. Îţi dau câte o replică acidă, aşa că nu e necesar să-i agiţi mai mult, pentru că o să te trezeşti împroşcat de sus până jos. Şi dacă vezi că e dopul pus, trebuie să linişteşti spiritele, ca să te bucuri de “savoarea” omului.

            Aşa că uită-te mai întâi la eticheta omului şi vezi care sunt recomandările. Deşi nu întotdeauna oamenii au etichete cu astfel de instrucţiuni.

Advertisements


1 Comment

Portăriţa

                        De curând avem o portăriţă nouă la şcoală. (Ştiu că prima variantă e portăreasă. Dar mie-mi place cum sună portăriţă.) O doamnă tânără care mă uimeşte de câte ori e de serviciu, iar eu am  drum pe la poartă. E tare amabilă. Şi zâmbeşte. Şi dacă te vede că ai planşe mari sau bagaj mare sau altceva incomod de cărat, iese din cămăruţa ei şi îţi deschide uşa.

          Asta nu e tot. Ce-mi place cel mai mult la ea e sociabilitatea şi faptul că intră în vorbă cu tine, dându-ţi impresia că vă cunoaşteţi de ani buni. Are o naturaleţe în voce şi în privire, că nu poţi să rămâi în carapacea ta. Şi dacă o prinzi de dimineaţă, începi ziua tare frumos.

                                               ~~~

              Avem influenţă unii asupra altora într-un fel în care nu ne gândim. Ar fi mai bine să ne gândim.


4 Comments

Declaraţie de drag

           Bătea cu putere în uşă, ca şi cum ar fi o urgenţă.

           “Deschide, vreau să-ţi spun ceva. Deschide repede…”

           Ştiam că nu poate ajunge la clanţă, aşa că m-am grăbit să-i deschid, să aflu ce s-a întâmplat.

            -Te iubesc!

            Şi a zbughit-o înapoi la joacă. (Nepoata mea de aproape trei ani.)Simplu şi din inimă.


2 Comments

Vecina, ARDE!

           Eram cufundată într-un somn liniştit. Nu-mi aduc aminte ce visam. Dar aud din drum:

          – Tanti Marioaraaaa! Sări, că arde!

          Mamaie s-a dezmeticit mai repede, a sărit din pat şi a ieşit afară. Eu nu ştiam dacă visez. Când a deschis uşa, a intrat fumul în hol, din hol a ajuns la nasul meu şi m-am trezit de-a binelea. În casă nu ardea nimic. Doar focul din sobă. Afară, în schimb, era un fum… de-l tăiai cu cuţitul. De unde să fie? Hai în pod, să ne uităm. Fum mult şi în pod, dar nici urmă de foc, nici o scânteie. A turnat repede mamaie apă peste lemnele din sobă, a acoperit ochiurile de la plită şi i-a zis vecinei:

       -Nu e de la sobă.

        Ne învârteam când în casă, când afară, când vine repede altă vecină, care nu se mulţumeşte să strige din stradă, ci intră val- vârtej în casă:

      – E fum mare! N-ai văzut? Ce se întâmplă?

      Hai, sus pe scară, încă o dată în pod. Cu o lampă portabilă. Numai fum. De unde? Stinsese focul din sobă. Deci nu era de-acolo. Şi doar face focul în fiecare zi, de când era mică, la părinţii ei. În aproape 80 de ani… Mă îndoiesc să fi lipsit de la vre-o lecţie. Mai trece un om pe stradă, cu ochii la acoperiş. Face câţiva paşi, apoi stânga-mprejur şi strigă la poartă:

       -Tantiiii, arde ceva!

      Toată povestea asta – până-n 7 dimineaţa, doar în câteva minute.

      A venit încă un vecin, un om care o ajută de multe ori pe bunica. S-a urcat şi el în pod, pentru că fumul ieşea prin toate orificiile, prin luminător, prin toate găurelele care se fac între plăcile de şindrilă. Dar… cum să stingi, dacă nu găseşti ce e de stins?

        S-a dat jos cu lampa-n mână şi a dat din umeri.

        – Nu se vede foc. Mai uitaţi-vă din când în când. Dacă e ceva, să strigaţi.

          Hai, schimbă pijamalele, pune mai multe pe tine, că acum e focul stins, o să te ia cu frig. Mă duc în curte. Mai e fum? Da, mai e. Iar în casă, iar afară. Cum e? Parcă s-a mai liniştit. Hai, mîncăm ceva? Păi, nu mi-e foame. Nici mie. Şi parcă mă roade ceva pe aici. Păi te roade că n-ai mâncat. Nu, nu e de la asta. Mă mai duc odată în pod.

         Mă urc iar pe scară, cu lampa-n mână. Şi când am deschis trapa, am zis doar atât:

        – Mamaie, arde!

       Am lăsat lampa jos, mamaie mi-a adus repede o cană de-aia mare cu apă. Era cea mai la îndemână. Repede, aruncă. Dar ce să faci doar cu o cană de un litru? Unde sunt găleţile? Ia o cratiţă, umple-o cu apă, arunc-o p-asta. Iese pe prispă şi strigă:

                – Cristeleeeee!… Vino repede.

       Sus nu mai era nevoie de lampă. Era destulă lumină de la flacără. Greu să respiri, după primele găleţi de apă. Fum în ochi, în gură, în nas… Am făcut rocada cu vecinul. El sus, să arunce, eu pe scară, să-i aduc apa. Mamaie umplea găleţile pe care le găsise între timp. Şi niciodată ca atunci nu a curs apa aşa de încet… S-a dat vecinul jos, m-am urcat eu din nou. Flacăra mare se stinsese. Mai ardea pe coş, în jos. Până la urmă, s-a terminat cu totul.

        Care era explicaţia? Sobă veche, de zeci de ani. Nu asta era problema. Foc cu lemne, nu prea mare. Dar? Se depusese funingine în straturi succesive, pe pereţii coşului. Pentru că e casă veche, foarte veche, coşul nu e cu hornul afară, ci se opreşte în pod, cu orificiul de evacuare a fumului pus pe lateral. Dacă ar ieşi prin acoperiş, ar arde, pentru că e din şindrilă. Aşa că fumul iese prin luminător şi prin celelalte orificii ale acoperişului. De data aceasta, a luat foc funinginea , a ars mocnit până sus (din cauza asta era fumul aşa negru şi fără explicaţie), apoi, cand a ajuns la capătul coşului, s-a aprins cu flacără. Acoperişul din lemn, “podeaua” podului tot din lemn, grinzile de asemenea… Dacă săreau scântei şi se aprindea… 

               Dar s-a terminat cu bine. Au venit “băieţii” (adică tata şi unchii mei) şi au reparat. Au curăţat, au lipit, au zidit repede înapoi. Acum e în regulă. E din nou cald în casă. Şi teama s-a risipit.

          1. Bine că are apă în casă, cu hidrofor. Cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să alerge cu găleţile la fântână, cum făcea până mai acum câţiva ani?

         2. Am apreciat foarte mult vecinii şi oamenii din sat. Sâmbăta dimineaţa nu circulă mulţi oameni pe uliţa aia, dar cine a trecut, a strigat. Cine a fost mai de aproape, a intrat direct în curte, să dea o mână de ajutor.

        3. Nu lăsa să se adune resturi… Curăţă periodic. Altfel… Se pot întâmpla lucruri pe care nu ţi le doreşti. Şi te întrebi de la ce? De la nişte funingine depusă pe pereţii coşului…

       4. Cred în minuni. În minuni de la Dumnezeu. Am stat mult în cumpănă dacă să merg pentru sfârşitul acesta de săptămână la mamaie sau în altă parte. Şi mă bucur că Cineva m-a îndemnat să merg la mamaie. Şi m-a îndemnat şi să urc în pod, ca să văd flacăra şi să o sting la timp, înainte să se extindă. Din casă nu se simţea. Şi n-am fi ştiut…  Iar ca să vină pompierii până pe dealurile acelea…

        Aşa că nu-mi rămâne decât să spun mulţumesc. Mulţumesc din nou lui Dumnezeu.


2 Comments

Azi – un an

             Un an de la primul post pe acest blog.

             Aşa că e momentul pentru “mulţumesc”. Mulţumesc cui m-a inspirat, fără să ştie, să-mi fac aici un fel de casă a cuvintelor. Mulţumesc cui m-a încurajat să scriu, cui a citit, cui a reacţionat. Mulţumesc în special alor mei care citesc şi se bucură sau doar le prinde bine sau îşi pun întrebări. Sau îmi pun întrebări. Ai mei mai de departe sau mai de aproape. Un mulţumesc şi pentru colegele de la facultate.

             De ce m-am apucat acum un an să trec unele părţi de “caiet” pe blog? Mai întâi, pentru mine. Să văd ce iese dacă ştiu că e la vedere. Şi ca să nu uit lecţiile pe care le învăţ, bucuriile pe care le primesc. Apoi, pentru cei apropiaţi. Ştiam că se bucură lângă mine. Apoi, pentru cei care ajung la pagina asta din întâmplare. Întâmplare mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Poate găsesc aici ceva ce le-ar însenina ziua sau ceva care ar putea folosi.

             Şi de restul… bomboane. Ca să sărbătorim.


1 Comment

Zi frumoasă

       Ieri a fost o zi atât de frumoasă… deşi nu era o ocazie specială.

          Poate pentru că am plecat atât de liniştită la examen, deşi nu avusesem timp să învăţ aşa cum mi-am dorit. Poate pentru că am terminat aproape toate examenele dintr-o sesiune grea. Poate pentru că au fost 17 grade şi am plecat cu geaca în mână. Poate pentru că soarele mi-a intrat în ochi până când m-am uitat la el şi i-am zis: “da, dragă, eşti mai strălucitor ca niciodată.”. Poate pentru că mi-au zâmbit mulţi oameni pe drum, deşi atunci îi vedeam pentru prima dată. Poate pentru că am văzut iar un apus frumos. Poate pentru că am dormit mai multe ore decât am dormit în ultima vreme.

Poate pentru că aşa s-a gândit Cineva: să fie pur şi simplu o zi frumoasă. Şi aşa a fost.


Leave a comment

Cu transportul… în comun

                  Până să ajung în Bucureşti, n-am înţeles de ce se plâng oamenii de traficul greu. Apoi am înţeles pe pielea mea. Dar, după ce am învăţat cam care sunt orele la care nu e plăcut să călătoreşti, pentru că în loc de o jumătate de oră faci cel puţin o oră, am schimbat foaia. Adică plec în aşa fel încât să evit aglomeraţia. Ori mai devreme, ori mai târziu. Sau, dacă e musai să trec prin brânză, prefer mersul pe jos. În felul ăsta, mai fac puţină mişcare şi mă bucură faptul că depăşesc maşinile care se mişcă… stând. Şi-mi fac inventarul: în seara asta am depăşit 3 x troleu, 5 x autobuz = 8. Cam puerilă ocupaţia, dar nu e permanentă.

              Sau, dacă sunt prea obosită ca s-o iau pe jos 5 sau 6 staţii, mă amuz în autobuz ascultând conversaţiile telefonice ale călătorilor. Sunt câte unii care vorbesc aşa de tare nişte lucruri destul de personale, de ajung oamenii să zâmbească pe sub mustăţii unii către alţii, deşi nu se cunosc. Mai nou, mă bucur de imaginile care sunt afişate pe display-ul pentru harta traseului, imagini cu fragmente din natură pe fond instrumental, menite să te relaxeze şi să te facă să uiţi de faptul că se merge bară la bară. Într-una din serile trecute, cu ochii la ecranul respectiv, am uitat să cobor la staţia la care îmi propusesem…

                 Şi găseşti tot felul de oameni. De exemplu, o bunicuţă care făcuse şcoala în Anglia. Şi le povestea nepoatelor ei lucruri interesante şi hazlii. Sau, când e aglomeraţie şi se găseşte cineva care sare pe scară înainte să se închidă uşile, în ideea “mai avansaţi puţin, că mai e loc”, deşi se stă la modul “plăcintă”. Apoi, încep discuţii care duc la glume şi auto-ironii, spre deliciul călătorilor. Da, recunosc că nu se întâmplă frecvent, dar se întâmplă.

             Controlorii parcă sunt mai amabili. Ultima dată când m-am întâlnit cu ei, mi-au turuit nişte formule drăguţe de genul: “vă rugăm frumos, prezentaţi biletul sau abonamentul dumneavoastră”, “da, mulţumesc”, “să aveţi o zi bună în continuare”. Ultima parte n-o mai auzisem în contextul ăsta. Plus că a schiţat şi un zâmbet. Probabil că era răspuns la al meu.

             Aş putea să spun destule şi despre claxoane, nervi, vorbe mai puţin plăcute aruncate cu ţintă precisă sau aruncate în neant, şi altele din gama asta. Dar ce rost are? Poate fi chiar plăcut cu transportul în comun.

                Îmi place să caut partea pozitivă. Şi să călătoresc cu un bagaj plin de gânduri bune.