joc simplu

adun gânduri de bine


Leave a comment

Inima împăcată

 Pe drumul dinspre Ierihon am pornit cu pas grăbit spre casă. Mai am de îndeplinit o slujbă în seara asta, apoi mă duc şi mă odihnesc. Aproape că s-a mai dus o zi…   Dar ce se vede acolo? Pare a fi un om căzut. Bine că-i la marginea drumului şi pot să-l ocolesc. Vai, să-mi întorc privirea pentru că e aproape gol. Şi rănit. Ştii, eu fac parte dintr-o seminţie aleasă. Am o slujbă în templu şi nu am voie să ating astfel de oameni. Aşa că mai bine nu-l ating nici cu privirea. De fapt… îl ating. Cu indiferenţă. Apoi merg mai departe, cu pas şi mai grăbit. Grăbit pentru că trebuie să fiu puctual la slujba mea. Sau grăbit pentru că mi-e teamă de tâlhari.

                                 ~~~~~

         Mă apropii cu pas obosit de staţia de la 133, aproape de Piaţa Romană. A fost o zi grea şi azi. Aproape că s-a încheiat. Abia aştept să ajung acasă. Mai am ceva de pregătit, pentru că se apropie examenul de licenţă, iar apoi mă odihnesc. Dar… ce e acolo jos? Un om pe la vreo 50 de ani, culcat pe trotuar de-a curmezişul. Cu o mână sub cap, desculţ, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi câţiva nasturi descheiaţi. Ochii închişi. M-am gândit că e beţiv şi că starea lui e o consecinţă a consumului excesiv de alcool. E ditamai omul. Ce pot să-i fac eu? Apoi încercam să văd dacă i se ridică pieptul, dacă respiră. Dacă o fi păţit ceva? Dacă are nevoie de ajutor? Dar oamenii ceilalţi din staţie de ce nu fac nimic? De ce nici măcar nu se uită la el? Ce aş putea….?    … Dar a venit autobuzul. Am ezitat, apoi am urcat. Am scuturat gândurile care se aglomerau, am căutat un scaun liber, apoi mi-am scos cartea de citit pe drum, ca să adorm gândurile rezistente la scuturat.

                             ~~~~~

Şi eu coboram pe drumul de la Ierihon, când am văzut sărmanul om de la marginea drumului. Mi s-a făcut tare milă de el. Când m-am apropiat, mi-am dar seama că era iudeu. El şi cu neamul lui ne dispreţuiesc pe noi, samaritenii. Dacă acum ar fi pe picioarele lui, cred că s-ar comporta mai puţin prietenos faţă de mine. Of, uite cât este de rănit. L-am mişcat, dar nu poate deschide ochii. Doar geme slab. E periculos drumul ăsta. Plin de tâlhari. Hai că am în traistă câte ceva ce cred că i-ar mai alina durerile. Şi acum, să-l urc pe măgarul meu, apoi aşa, uşurel, să mergem la han. Să aibă grijă de el hangiul până mă întorc. Mai am de rezolvat câte ceva. Sunt şi eu ocupat.

           A fost o zi obositoare. Dar sunt cu inima împăcată.


Leave a comment

Vis de astru

Amestec de gânduri bune

Cu surprize

Şi idei despre lume

Lângă prize

Sau gânduri nebune.

 

E luna cu faţa plină

De ea

Şi nu vede-n lumină

Aievea

Răsărirea senină.

 

Sincope cu zâmbet blajin

Ancorat

În viitorul meschin,

Minunat

De gândurile ce vin.

 

Apoi respiră cu totul

Şi strigă

Să ştie complotul.

Ferigă.

Îi sună clopotul.

 

E cu sunet albastru

Si spart

In vasul de alabastru.

E curat,

Să se trezească un astru.


Leave a comment

Minunea iertării

            Ţi-am zis atunci şi simt nevoia să întăresc, pentru că n-am avut vreme să zăbovim asupra acestei minuni.

           Te iartă! Da! Indiferent de ce ai făcut, de ce ai spus, de ce ai gândit, de caracterul tău, Dumnezeu te iartă. Iertarea divină mi se pare unul dintre cele mai minunate lucruri la care avem acces noi, muritorii. Şi e simplu: dacă îţi pare rău pentru păcatul tău, oricare ar fi el, Îl rogi să te ierte şi El te iartă. În plus, îţi dă şi linişte în suflet, lasă pacea Sa, pentru că e un Dumnezeu iubitor. 

Psalmii lui David, capitolul 32, versetul 5 spune aşa:

          “Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am  zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”

         Şi ca răspuns pentru incertitudinea şi frământarea din ochii tăi, mai spun odată: DA, te iartă!