joc simplu

adun gânduri de bine


4 Comments

Așteptări de primăvară

– Mami, M. (colega de la grădi) crede că mâine începe primăvara.

– Da, mami, așa e după calendar.

Dar încă are nămeții de zăpadă în curte, încă îi îngheață nasul când pleacă dimineața la grădi, încă nu-i primăvara.

Mi-am amintit că așa așteptam și eu când eram mică. Dom’le,  dacă e 1 decembrie, trebuie să înceapă să ningă. Dacă e 1 martie, să fie iarba verde și pomii înfloriți. De 1 iunie să pot sta în tricou și pantaloni scurți, iar pe 1 septembrie… să mai fie, totuși, vară, că bine mai e în vacanța mare…

Și că tot vorbim despre așteptări, un clip care nu are prea multe în comun cu primăvara, decât zâmbetul și muzica. Și e altfel decât se așteaptă unii.

P.S. Tocmai am primit mesaj (fără să-l solicit) că în nordul Bucureștiului ninge ca-n povești. La mine, dincolo de București, în partea de sud, nu-i urmă de fulg. Probabil ca să înceapă primăvara de la mine. 🙂 Chiar, cum ar fi să înceapă primăvara de la tine?

Advertisements


Leave a comment

De ce îmi place iarna

N-am un anotimp preferat. La fiecare îmi place câte ceva.

La iarna asta, de exemplu, îmi place albul. Nu e alt anotimp cu așa mult alb. Alb pe jos, alb pe sus, alb pe părți, alb în bălți. Îți intră și în ochi, dacă nu te uiți pe unde mergi.

Îmi mai place felul în care modifică formele de relief. Cine s-ar fi gândit că poți face escaladă, pârtie și sporturi din astea – practicate de obicei la munte – chiar în curtea situată la marginea câmpului.  Bine, recunosc că e multă pentru că e viscolită. Și la alții deja nu mai e amuzant, ci trist.

Dar să mă întorc la părțile frumoase. Atunci când ajunge autobuzul în stație, șoferii sunt atenți ca  ușile autobuzului să fie exact în fața portițelor de trecere, astfel încât călătorii să facă cât mai puține acrobații pentru a ajunge pe trotuar. Și cei care urcă în autobuz îți dau senzația că intră ca musafiri într-o casă: mare parte din ei se scutură frumos de zăpadă, lovindu-și ghetele de trepte.

Și oamenii parcă sunt mai buni, mai uniți. Mi s-a întâmplat să alunec pe gheața mascată de stratul pufos de zăpadă, iar doamna care mergea în fața mea, s-a întors imediat cu o privire de genul ”vrei să te ajut?”. Drăguț din partea ei, bine că n-a fost nevoie. M-am ridicat repede, amortizasem căzătura. 🙂 Dar un domn mai în vârstă aștepta salvarea într-o stație; n-a fost la fel de flexibil și, din păcate, zicea că și-a rupt piciorul. Ce mi-a plăcut a fost că oamenii care soseau în stație îl întrebau ce a pățit și dacă a sunat la salvare. Și mai sunau și ei, să insiste…

În altă zi, șoferul autobuzului a oprit între stații, a coborât din cabină și a început să împingă o mașină inzăpezită. Nu erau destui domni pt operațiunea asta, așa că s-a întors în 226, l-a parcat mai câș, ca să încurce circulația, apoi a făcut semn șoferilor din spate să vină și să ajute. Mai cu o lopată, mai cu schimbat încă doi șoferi pt mașina înzăpezită, în câteva minute au rezolvat, iar călătorii au răsuflat ușurați că autobuzul își continuă traseul. Nu aveau toți vizibilitate, cât să afle motivul staționării.

Iarna asta, într-un fel, parcă te curăță. Nu doar de banii pe care-i dai la încălzire, ci te provoacă să fii mai bun sau să te închizi într-o carapace a nemulțumirilor.

Îmi mai place iarna asta pentru lecțiile pe care le primesc din natură. E prima iarnă în care am pus hrănitoare pentru păsări. De fapt, e o casoletă  cu semințe crude de floarea soarelui, pe care am legat-o de gard, să n-o ia viscolul. Și pe lângă ciori, ciori grive, stăncuțe și coțofene, vin fazani. Cei din urmă sunt preferații mei. Uneori vin 2 masculi, alteori cei doi masculi și o femelă. Dar mereu mănâncă primul cel mai gras și cel mai zgârcit. Dacă vor și ceilalți să ia semințe, îi lovește cu ciocul. Sunt destule semințe, iar recipientul e suficient de lung cât să aibă loc toți 3. Dar nu, ăsta mare e tare nesuferit. Dacă el pare sătul și se îndepărtează vreo doi metri de semințe, iar ceilalți încep să mănânce, se întoarce și-i ciupește din nou.

Azi, însă, s-a întâmplat altfel. A venit singur fazanul. Și în

loc de ai lui, l-au însoțit la masă câteva ciori. No, hai să te văd. Ca de obicei, fazanul ăsta mare are întâietate. Cred și eu, e cam de două ori mai gras decât o cioară. Dar ciorile și cele din familia lor sunt tare deștepte. Nu merge să te iei la bătaie cu fazanul, așa că treci la planul B: îl ciupești pe fazan de coadă, că are coada lungă. Cine l-a pus să-și lase plete? Putea să treacă și el pe la coafor înainte de acest prânz romantic. Fazanul se mută mai la dreapta. Cioara ciupește iar. (nu știu dacă e corect spus ”ciupește de coadă” – dar de la fereastra mea, cam așa se vedea) Fazanul se mută mai la stânga. Și uite așa de câteva ori, cât să-și ia amicul meu zborul și să le lase pe ciori să se ospăteze în voie… 🙂 Te-au făcut la faza asta.

Pare a fi legea junglei. Adică a câmpului, mai bine zis. (calitatea telefonofotografiilor e foarte slaba pentru că  n-a mancat deloc în ultimii ani.)

De ce-mi mai place iarna asta? Pentru că mă mai întâlnesc cu oameni dragi, pentru că poți să profiți de timpul prelungit petrecut în mijloacele de transport în comun ca să faci analiza călătorilor, să te gândești la diverse idei, să dormi (dacă ai prins loc. în picioare e mai dificil), să-ți transcrii temele pe curat (până ți se face rău de mașină). Pentru că ai destulă zăpadă să te dai cu sania, să te bați cu bulgări, să faci și cazemate, să sapi iglu-uri, să faci exerciții fizice și să o muți din drum cu lopata. Pentru că e o ocazie bună să zici des ”mulțumesc” pentru că ai primit cadou parazăpezi. Pentru că e o ocazie bună să înveți să te descurci în condiții mai puțin comode. Să cari lemnele, ca să ai cu ce te încălzi. Să așezi lemnele în centrală astfel încât să se aprindă focul repede și bine. Să sări gardul dacă te grăbești să ajungi la seriviciu și zăpada e viscolită. Să te înfofolești bine de tot, ca să păstrezi temperatura corpului, atunci când e frigul acela neprietenos. Să tragi de tine dimineața și să pleci la drum, chiar dacă nu-ți vine să scoți nici măcar un degețel afară din casă și chiar dacă faci 2 ore pe drum în loc de 30 de min.

Mulțumesc pentru iarnă! Și pentru tot ce e frumos în ea.


1 Comment

Mai bine mai târziu?

Sau niciodată?

Sunt lucruri mărunte pe care e mai bine să le faci mai târziu, decât niciodată. Cum ar fi să-i spun blogului meu ”La mulți ani!”, cu nouă zile mai târziu, având în vedere că pe 10 februarie a împlinit, mititelul, 4 ani. 🙂  Bine, nu era bai nici dacă aș fi aplicat partea cu „niciodată”. El nu se supără.

Dar sunt ocazii când e degeaba ”mai târziu”. Pentru că poate avea aceeași valoare ca ”niciodată”. Și cel mai bine ar fi… toate la timpul lor. Nici mai târziu, nici mai devreme.