joc simplu

adun gânduri de bine


3 Comments

Copiii mei

De când am început să pot avea grijă și de alți copii în afară de mine, s-au adunat în ultimii 9 ani mai multe nume de copii pe lista copiilor cu care m-am jucat sau pe care i-am învățat ce știam mai bine. Fiecare are povestea lui și îmi sunt mai mult sau mai puțin apropiați. Pe unii probabil că n-o să-i mai văd niciodată. Dar sunt câțiva pe care i-am tot numit ”copiii mei”. Nu, nu-s ai mei biologici. Încă n-am din ăștia.

Despre cei 5 (uneori varia cu +1, 2, dar cei 5 erau baza) vreau să scriu acum. Am mai scris despre ei aici, in a doua jumătate a postului. Sau aici, despre unul dintre gesturile lor frumoase. Iar aici, puțin despre taberele în care am mers împreună.

Atunci când lucrezi cu niște copii, cel mai câștigat ești tu. Te provoacă să-ți administrezi bine timpul și să fii cât mai punctual. Altfel, nu le poți cere lor să vină la timp. Și degeaba dai din gură, dacă ești pe lângă în ceea ce privește faptele.

Sunt lucruri de care-mi pare rău. De exemplu, îmi pare rău că nu v-am zis mai des ce apreciez la voi. Și că nu ne-am plimbat mai mult. Sau că atunci când mai doreați un joc, eu ziceam că a expirat timpul de joacă și trebuie să învățăm altceva. Da, acum îmi dau seama că ar fi fost mai bine și mai important timpul de joacă decât diplomele de la concursurile de verificare a cunoștințelor. Am fost mândră de voi când am aflat rezultatele. Dar dacă v-aș întreba câte din cunoștințele acumulate mai sunt ”activate”, mi-e teamă că proporția ar fi mai mică de 70%.

Am adunat o căruță de amintiri împreună cu voi. Au fost 5 ani cu multe dimineți de duminică în care ne strângeam să mai mâncăm niște pufuleți sau floricele, supă la plic făcută la L și G, gogoși făcute de mama lui I și I, prăjituri și cântece de Crăciun acasă la D. Sau cartofii copți inițial pe lemne, dar, din cauza vântului i-am terminat de copt în cuptor. Au mers bine cu usturoi.  Pâinea pe băț ne-a ieșit. Bună, umplută cu dulceață adusă de la mamele voastre. Mai țineți minte când am făcut modelaj în cocă? Nici acum nu-mi dau seama ce am greșit la uscare de n-a ieșit. Cu alții a mers bine. Mai țineți minte când vă puneam să vă scoateți șireturile ca să învățăm noduri? Sau să căutați bilețele ascunse peste tot pentru devoțional. Sau… când am spart dublura geamului de la ușa interioara. Sau când făceați avioane din foile de origami, și în avântul lor se opreau sus, după neoane. (le-a dat jos cineva?) Sau când jucam încrederea și vă cocoțam pe masa destinată instrumentului… Sau ”pe mal! în apă! în apă! pe mal!”. Îmi plăcea că luați jocurile în serios. Uneori n-aveam răbdare destulă. Sau oboseam.

Îmi plăcea că veneați și pe zăpada mare, deși uneori găseam frig în încăperea în care ne adunam.

În ”deplasare” vă observam cel mai ușor. Cine, ce treabă face. Sau nu prea face. Cum e obișnuit de-acasă. Sau cum se lasă influențat de cei din jur. Când ați mai crescut și veneați din pădure cu lemne zdravene pentru construcțiile de campus, când vă vedeam cum vă lucrați musculatura trăgând de fierăstrău sau ascuțind lemnele cu toporul, mi-era mai mare dragul de voi. Mai ales că rezista masa și banca făcută de voi până la finalul taberei. Mare lucru.

Fiecare are ceva special. Și acum, fiind cavaleri și domnișoare, vă observ cu și mai mare interes. Cum ați crescut, ce s-a accentuat, ce s-a diminuat. Mi-a plăcut la tine, L, că ești  consecventă, conștiincioasă, sensibilă. Iar tu, I – curajoasă, directă, harnică. Cu voi am vorbit mai mult decât cu băieții. Pentru că fete fiind, avem mai multe în comun. Și am apreciat că erați mereu săritoare, chiar dacă nu vă convenea mereu situația.  D – bun la IT și mate, m-ai provocat de multe ori să caut idei mai bune. Nu te mulțumești cu orice. Ca și I – daca nu vă place ceva, nu vă urnește omul ușor. Și e bine. Pentru că asta înseamnă că ori vă dau de făcut ceva nepotrivit, ori maniera în care prezint e defectuoasă, ori dacă n-aveți chef, trebuie să schimb placa… I, îmi place  că ești perseverent. Și glumeț. Și modest. Și acum, cu freza în vânt. G – tu ești omul cel mai puternic din grupă. Ai cărat mereu cele mai grele bagaje. Și, pe lângă forța fizică, am apreciat că ești puternic și te abții de la a demonstra asta, în momente în care ai fi putut da cu pumnul și ai fi câștigat lupta. Mi-a plăcut cum desenezi felicitările, sau tricoul, sau caricaturi când povesteam lucruri mai puțin interesante. Băieți, mi-a plăcut că ați fost mereu uniți. (Și că vă luați încălțări de firmă (da, știu că zicea cineva acum 2 sâmbete despre aspectul ăsta, dar eu cred exact pe dos). Dacă n-aș fi avut alte priorități, probabil că m-aș fi încălțat ca voi. Asta rămâne între noi.)

Vă mai amintiți de buchetul acesta? Unul dintre cele mai frumoase buchete pe care le-am primit. (indiciu: festivalul de la Cerașu)

Sunt multe de zis. Am învățat de la voi lecții frumoase și vă mulțumesc pentru tot timpul petrecut împreună. Pentru că ați avut încredere, pentru că m-ați ascultat, pentru că nu m-ați ascultat mereu și asta m-a determinat să caut alte soluții (unele nu le-am găsit nici acum, dar mă străduiesc). Sunt așa de mulțumită când văd cât și cum ați crescut. Mulțumesc și pentru surpriza de acum două sâmbete (încă mai am un nod în gât când mă gândesc).  Aveți niște părinți minunați și le mulțumesc și lor pentru toate taberele și excursiile în care v-au lăsat pe mâna mea.

Să creșteți mari, copiii mei!

Advertisements


Leave a comment

Vreau la școală – ADRA

Au fost momente în care mi-aș fi dorit să am în cont sume cu multe zerouri, ca să pot ajuta. Dar am învățat că poți ajuta cu ce ai. Puțin, cu puțin, se adună.

Acel puțin poate însemna doar să votezi ca un proiect înscris într-o competiție națională să câștige niște fonduri. Nu durează prea mult timp să faci asta. Îți va lua cam cât timp ți-a luat să citești textul ăsta, plus încă unul de dimensiuni asemănătoare. Mulțumim. Detalii găsești aici.


2 Comments

Școlărița

Știu că tu nu citești. Nu acum. Poate când vei fi mai mare. (Și când vei merge cu tableta la școală în loc de cărți și caiete.) 

Când erai mică și scriam mai des (despre tine) pe blog, ți-ai luat într-o zi rucsacul și ai plecat pe stradă de una singură, spre școală. Deși nu aveai  vârsta potrivită  nici măcar pentru grădiniță. Acum te apropii de șase ani jumate și mai ai șase zile până te duci de-a binelea.

O să fie altfel.

Sper să-ți placă la școală. Chiar dacă nu mai ai covorul plin de jucării, ca la grădi. Sau pătuțurile pentru somnul de prânz. Sau joacă, joacă și iar joacă. Dar e bine că viața e împărțită pe etape. Ar fi plictisitor să rămâi în același loc un timp prea îndelungat. Și n-ai mai crește echilibrat.

Să înveți. Mai ales de la oameni. De la profesori și de la colegii tăi. E posibil să nu te poți împrieteni cu toți. Dar de la fiecare vei avea ceva de învățat. Fiecare e bun la ceva, în felul lui. Aveam un coleg care scria mereu catalogul, la început de an. Nu mai știu la ce materii era bun, dar știu că scria foarte frumos. Aveam un alt coleg care era bun la grafitti. Și îi apreciam curajul de a da culoare zidurilor gri ale clădirilor părăsite. Am avut o colegă pricepută la machiaj. Una care făcea statistici în clasă. Altă colegă de la care am învățat să adun tot felul de obiecte și să-mi decorez camera, punând în valoare chiar și vechiturile pe care alții le aruncau. Un coleg priceput la benzi desenate. Altul priceput la motociclete. De la el am auzit de Vespa. O colegă cu multă răbdare la întins emulsia cu tempera, pe suprafețele plate în compozițiile decorative. Alta care punea întrebări deștepte. Un coleg bun la baschet. Na, era și cel mai înalt. Un coleg bun la sculptură. Altul tare în design. Una care-și făcea cusături pe haine. Una perseverentă. Una foarte bună la gimnastică. Alta care știa toate capitalele de la geografie. Și mai zicea la atelier că face opere de artă. Unii zâmbeam, dar încrederea ei era molipsitoare. Unul care făcea trăsnăi reușite. Nu singur, bineînțeles.  Odată au închis un cățeluș în dulap, la ora de geogra. Altă dată, la română, au dat cu o substanță urât mirositoare. A trebuit să ne dea de gol portarul, ca să nu se complice treburile (profa era îngrijorată că e o scurgere de sulf, ceva…) Sau la pictură  au ascuns un coleg sub catedra lipită de perete, pe care era pusă natura statică. L-au lăsat acolo, iar profa nu știa de unde vin ciocăniturile… Cu eclerul a fost altă poveste. Asemănătoare cu cea care spune despre amprentele mingei de baschet de pe pereții clasei. Doar că eclerul a avut ingrediente așa de naturale, încât a rămas lipit de  grinda tavanului mult și bine… 

Să înveți și să păstrezi amintirile frumoase. Succes, școlărițo!