joc simplu

adun gânduri de bine


Leave a comment

Minunea iertării

            Ţi-am zis atunci şi simt nevoia să întăresc, pentru că n-am avut vreme să zăbovim asupra acestei minuni.

           Te iartă! Da! Indiferent de ce ai făcut, de ce ai spus, de ce ai gândit, de caracterul tău, Dumnezeu te iartă. Iertarea divină mi se pare unul dintre cele mai minunate lucruri la care avem acces noi, muritorii. Şi e simplu: dacă îţi pare rău pentru păcatul tău, oricare ar fi el, Îl rogi să te ierte şi El te iartă. În plus, îţi dă şi linişte în suflet, lasă pacea Sa, pentru că e un Dumnezeu iubitor. 

Psalmii lui David, capitolul 32, versetul 5 spune aşa:

          “Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am  zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”

         Şi ca răspuns pentru incertitudinea şi frământarea din ochii tăi, mai spun odată: DA, te iartă!

Advertisements


2 Comments

Vecina, ARDE!

           Eram cufundată într-un somn liniştit. Nu-mi aduc aminte ce visam. Dar aud din drum:

          – Tanti Marioaraaaa! Sări, că arde!

          Mamaie s-a dezmeticit mai repede, a sărit din pat şi a ieşit afară. Eu nu ştiam dacă visez. Când a deschis uşa, a intrat fumul în hol, din hol a ajuns la nasul meu şi m-am trezit de-a binelea. În casă nu ardea nimic. Doar focul din sobă. Afară, în schimb, era un fum… de-l tăiai cu cuţitul. De unde să fie? Hai în pod, să ne uităm. Fum mult şi în pod, dar nici urmă de foc, nici o scânteie. A turnat repede mamaie apă peste lemnele din sobă, a acoperit ochiurile de la plită şi i-a zis vecinei:

       -Nu e de la sobă.

        Ne învârteam când în casă, când afară, când vine repede altă vecină, care nu se mulţumeşte să strige din stradă, ci intră val- vârtej în casă:

      – E fum mare! N-ai văzut? Ce se întâmplă?

      Hai, sus pe scară, încă o dată în pod. Cu o lampă portabilă. Numai fum. De unde? Stinsese focul din sobă. Deci nu era de-acolo. Şi doar face focul în fiecare zi, de când era mică, la părinţii ei. În aproape 80 de ani… Mă îndoiesc să fi lipsit de la vre-o lecţie. Mai trece un om pe stradă, cu ochii la acoperiş. Face câţiva paşi, apoi stânga-mprejur şi strigă la poartă:

       -Tantiiii, arde ceva!

      Toată povestea asta – până-n 7 dimineaţa, doar în câteva minute.

      A venit încă un vecin, un om care o ajută de multe ori pe bunica. S-a urcat şi el în pod, pentru că fumul ieşea prin toate orificiile, prin luminător, prin toate găurelele care se fac între plăcile de şindrilă. Dar… cum să stingi, dacă nu găseşti ce e de stins?

        S-a dat jos cu lampa-n mână şi a dat din umeri.

        – Nu se vede foc. Mai uitaţi-vă din când în când. Dacă e ceva, să strigaţi.

          Hai, schimbă pijamalele, pune mai multe pe tine, că acum e focul stins, o să te ia cu frig. Mă duc în curte. Mai e fum? Da, mai e. Iar în casă, iar afară. Cum e? Parcă s-a mai liniştit. Hai, mîncăm ceva? Păi, nu mi-e foame. Nici mie. Şi parcă mă roade ceva pe aici. Păi te roade că n-ai mâncat. Nu, nu e de la asta. Mă mai duc odată în pod.

         Mă urc iar pe scară, cu lampa-n mână. Şi când am deschis trapa, am zis doar atât:

        – Mamaie, arde!

       Am lăsat lampa jos, mamaie mi-a adus repede o cană de-aia mare cu apă. Era cea mai la îndemână. Repede, aruncă. Dar ce să faci doar cu o cană de un litru? Unde sunt găleţile? Ia o cratiţă, umple-o cu apă, arunc-o p-asta. Iese pe prispă şi strigă:

                – Cristeleeeee!… Vino repede.

       Sus nu mai era nevoie de lampă. Era destulă lumină de la flacără. Greu să respiri, după primele găleţi de apă. Fum în ochi, în gură, în nas… Am făcut rocada cu vecinul. El sus, să arunce, eu pe scară, să-i aduc apa. Mamaie umplea găleţile pe care le găsise între timp. Şi niciodată ca atunci nu a curs apa aşa de încet… S-a dat vecinul jos, m-am urcat eu din nou. Flacăra mare se stinsese. Mai ardea pe coş, în jos. Până la urmă, s-a terminat cu totul.

        Care era explicaţia? Sobă veche, de zeci de ani. Nu asta era problema. Foc cu lemne, nu prea mare. Dar? Se depusese funingine în straturi succesive, pe pereţii coşului. Pentru că e casă veche, foarte veche, coşul nu e cu hornul afară, ci se opreşte în pod, cu orificiul de evacuare a fumului pus pe lateral. Dacă ar ieşi prin acoperiş, ar arde, pentru că e din şindrilă. Aşa că fumul iese prin luminător şi prin celelalte orificii ale acoperişului. De data aceasta, a luat foc funinginea , a ars mocnit până sus (din cauza asta era fumul aşa negru şi fără explicaţie), apoi, cand a ajuns la capătul coşului, s-a aprins cu flacără. Acoperişul din lemn, “podeaua” podului tot din lemn, grinzile de asemenea… Dacă săreau scântei şi se aprindea… 

               Dar s-a terminat cu bine. Au venit “băieţii” (adică tata şi unchii mei) şi au reparat. Au curăţat, au lipit, au zidit repede înapoi. Acum e în regulă. E din nou cald în casă. Şi teama s-a risipit.

          1. Bine că are apă în casă, cu hidrofor. Cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să alerge cu găleţile la fântână, cum făcea până mai acum câţiva ani?

         2. Am apreciat foarte mult vecinii şi oamenii din sat. Sâmbăta dimineaţa nu circulă mulţi oameni pe uliţa aia, dar cine a trecut, a strigat. Cine a fost mai de aproape, a intrat direct în curte, să dea o mână de ajutor.

        3. Nu lăsa să se adune resturi… Curăţă periodic. Altfel… Se pot întâmpla lucruri pe care nu ţi le doreşti. Şi te întrebi de la ce? De la nişte funingine depusă pe pereţii coşului…

       4. Cred în minuni. În minuni de la Dumnezeu. Am stat mult în cumpănă dacă să merg pentru sfârşitul acesta de săptămână la mamaie sau în altă parte. Şi mă bucur că Cineva m-a îndemnat să merg la mamaie. Şi m-a îndemnat şi să urc în pod, ca să văd flacăra şi să o sting la timp, înainte să se extindă. Din casă nu se simţea. Şi n-am fi ştiut…  Iar ca să vină pompierii până pe dealurile acelea…

        Aşa că nu-mi rămâne decât să spun mulţumesc. Mulţumesc din nou lui Dumnezeu.


Leave a comment

Dragă dragule,

              Ştiu că eşti dezamăgit când vezi ce se întâmplă cu oamenii. Mai ales cu oamenii care-ţi sunt dragi.

              Mi-aduc aminte când ai vrut să faci experimentul acela: o săptămână în care tu să nu dai nici un telefon, să nu trimiţi nici un mesaj, să nu intri pe mess decât pe invisible şi să nu stai decât să citeşti mesajele off-line, să nu dai nici un semn de viaţă. Asta ca să vezi cine sunt cei cărora le pasă. Sau cine are iniţiativă. Sau cine scrie în sms mai mult decât un “mulţumesc la fel”. Dar nu ţi-ai dus experimentul până la capăt. Poate ştiai cu cine ai de-a face. Poate ţi-era teamă că o să ai o săptămână întreagă de linişte. Şi o să te trezeşti că nu dă nimeni nici un semn de viaţă dacă nu are vre-un interes.

             Interesant că au fost câţiva la care nu te aşteptai, dar te-au căutat. Şi au fost şi alţi câţiva la care te aşteptai, dar şi-au adus aminte de tine numai când au avut nevoie să-i ajuţi cu ceva. Şi asta, mult mai târziu după ce trecuse perioada experimentului tău.

             Mi-aduc aminte că ai hotărât să nu faci pe victima. Şi să cauţi să oferi gratis din gândurile tale bune, din prietenia ta, din zâmbetul tău. Deşi uneori fântâna din suflet se goleşte. Şi am văzut că te doare. Mai ales atunci când treceai şi tu prin clipe mai grele. Treceai singur. Şi tocmai atunci se găseau să-ţi reproşeze că nu mai suni, că nu te mai interesează de ei. Tot tu erai de vină…

             Te-am urmărit să văd ce faci mai departe. Ai găsit pe Cineva care umple fântâna sufletului cu dragoste. Şi ai învăţat că e frumos atunci când dai fără să aştepţi ceva în schimb. Chiar când te doare. Dai cât poţi, când poţi, cui poţi, doar de dragul de a da.

             Te-ai adăpat de la Cineva; aşa ai putut să priveşti orizontul şi să-l vezi colorat. Mă bucur pentru tine, dragule om.


Leave a comment

Penicilină şi iubire

                “..Şi când a văzut siringa iarăşi, a zis : NU! Nu mai suport.

                Era penicilină. Tatăl ei a rugat-o pe asistentă să-i aplice acelaşi tratament. Şi câte peniciline a făcut copila, pentru a se însănătoşi, tot atâtea înţepături a avut şi tatăl. Cu ser fiziologic.”

                Iubire de părinte.

                Am auzit ilustraţia asta şi mi-a plăcut mult. Deşi nu ilustrează decât o fărâmă din iubirea pe care o are Părintele ceresc pentru tine, omule.


Leave a comment

Inger cu chip de om

Mai crezi in minuni? Nu minuni facute de oameni, ci minuni facute de Mana divina.

Aseara, s-a pierdut o borseta. Acte, bani si alte valori. Langa sosea, in centrul localitatii. Si un om o ia si suna pe numarul care era scris pe cartea de vizita din borseta. Si trimite un sms: “ti-am gasit borseta cu actele in ea.” Dar nu zice nimic de restul continutului. Si o duce la politie. Nu se atinsese de nimic. Totul era acolo. Si nu a vrut sa primeasca nici un dar, ca multumire. Au fost inaltate rugaciuni pentru minunea asta. Si Dumnezeu a raspuns foarte repede. “Poate ca a fost un om foarte cinstit si atat.” Da. Poate. Desi la cate nenorociri se intampla … ma indoiesc. Imi place sa cred ca a fost un inger cu chip de om, trimis ca raspuns la rugaciune.

Eu cred in minuni. Desi nu meritam nimic.


Leave a comment

Respiratia sufletului

Inchideti putin ochii si ganditi-va la un pepene… Il vedeti? Mare, copt… Paraie cand ii faci tanc. Unii prefera galben, dar mie-mi place rosu. Si dulce… Zemos. Sa gustam miezul, pana la primul rand de samburi. E tare bun, nu-i asa?

Psalmul 34 cu versetul 8 ne spune: “Gustati si vedeti ce bun este … Domnul!”

Daca noi gustam din bunatatea Lui si descoperim in natura si in Cuvantul Sfant cat de mult ne iubeste, cum am putea sa raspundem si noi la aceasta iubire?

Cum putem avea comuniune cu Dumnezeu?

Cum putem sa vorbim si noi cu El? Ei bine, prin rugaciune. Pentru ca “rugaciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten”

“Insusi Domnul Hristos, in timp ce se afla printre oameni, Se ruga foarte des.” Ne amintim faptul ca petrecea nopti intregi in rugaciune. Daca El, Fiul lui Dumnezeu a simtit nevoia de rugaciune cat a fost pe pamant, cu mult mai mult avem noi aceasta nevoie. Ca de aer.

Incearca sa-ti tii respiratia. Cat rezisti? Foarte putin, nu-i asa? La fel e si cu sufletul. Fara rugaciune, nu traieste. Pentru ca “rugaciunea este respiratia sufletului.”

Ce am eu de facut?

” Roaga-te in camaruta ta si, mergand la lucrul tau zilnic, lasa ca inima ta sa fie mereu inaltata la Dumnezeu. Pe strada, in casa, oricand si oriunde putem sa vorbim cu El prin rugaciune. Asa cum a umblat Enoh cu Dumnezeu.

O fetita a fost intrebata: “Cum intelegi tu faptul ca Enoh a fost luat la cer?” “Pai, Enoh si Dumnezeu erau foarte buni prieteni. In fiecare zi, ei mergeau impreuna. La sfarsitul zilei, se intorceau la casele lor. Intr-o seara, mersesera atat de aproape de cer, incat Dumnezeu i-a zis: < Stii, Enoh, ramai la Mine acasa in seara asta. >

Cred ca ilustratia aceasta contine un adevar: in fiecare zi suntem invitati sa mergem mana-n mana cu Isus, prin rugaciune, pana atingem pragul cerului. Asa ca…

“Adu inaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile si temerile tale. Poverile tale nu-L vor impovara si nici nu-L vor obosi. El, care tine socoteala pana si de perii capului tau, nu ramane indiferent fata de nevoile copiiilor Sai. “Domnul este plin de mila si de indurare.” Sa aducem inaintea Lui tot ceea ce ne apasa. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru ca este Cel care tine lumile si guverneaza intregul Univers. “Caci El tamaduieste pe cel cu inima zdrobita si le leaga ranile.”

Isus ne cunoaste pe fiecare-n parte si are mila de slabiciunile noastre. Ne cunoaste pe toti pe nume. Fiecare suflet este atat de bine cunoscut de Isus, ca si cand ar fi singurul pentru care a murit Mantuitorul. Durerea fiecaruia Ii misca inima. Strigatul de ajutor ajunge la urechile Lui si El ne spune asa:

Am suferit intristarile tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale; si Eu am plans. Cunosc chiar si durerile prea adanci pentru a fi rostite la urechea unui om. Sa nu crezi ca esti singur si parasit. Desi suferinta ta nu misca nici o coarda sensibila in vre-o inima de pe pamant, priveste la Mine si vei trai…”