joc simplu

adun gânduri de bine


4 Comments

Vreau la școală – 2013

Și mie mi-e dor de școală, dar nu despre mine e vorba în textul ăsta. Anul trecut, tot la mijloc de septembrie, scriam aici despre competiția națională la care era înscris și proiectul ”Vreau la școală”. Datorită voturilor noastre, proiectul a fost câștigător.

Anul acesta e o nouă ocazie de a vota și de a ajuta copiii care fac parte din proiectul susținut de ADRA. Toate detaliile le găsești aici: http://adra.ro/important/sustine-din-nou-adra-romania-sa-castige-o-finantare-raiffeisen-bank-pentru-proiectul-vreau-la-scoala.html .

Du vestea mai departe! Mulțumim.

Advertisements


3 Comments

Copiii mei

De când am început să pot avea grijă și de alți copii în afară de mine, s-au adunat în ultimii 9 ani mai multe nume de copii pe lista copiilor cu care m-am jucat sau pe care i-am învățat ce știam mai bine. Fiecare are povestea lui și îmi sunt mai mult sau mai puțin apropiați. Pe unii probabil că n-o să-i mai văd niciodată. Dar sunt câțiva pe care i-am tot numit ”copiii mei”. Nu, nu-s ai mei biologici. Încă n-am din ăștia.

Despre cei 5 (uneori varia cu +1, 2, dar cei 5 erau baza) vreau să scriu acum. Am mai scris despre ei aici, in a doua jumătate a postului. Sau aici, despre unul dintre gesturile lor frumoase. Iar aici, puțin despre taberele în care am mers împreună.

Atunci când lucrezi cu niște copii, cel mai câștigat ești tu. Te provoacă să-ți administrezi bine timpul și să fii cât mai punctual. Altfel, nu le poți cere lor să vină la timp. Și degeaba dai din gură, dacă ești pe lângă în ceea ce privește faptele.

Sunt lucruri de care-mi pare rău. De exemplu, îmi pare rău că nu v-am zis mai des ce apreciez la voi. Și că nu ne-am plimbat mai mult. Sau că atunci când mai doreați un joc, eu ziceam că a expirat timpul de joacă și trebuie să învățăm altceva. Da, acum îmi dau seama că ar fi fost mai bine și mai important timpul de joacă decât diplomele de la concursurile de verificare a cunoștințelor. Am fost mândră de voi când am aflat rezultatele. Dar dacă v-aș întreba câte din cunoștințele acumulate mai sunt ”activate”, mi-e teamă că proporția ar fi mai mică de 70%.

Am adunat o căruță de amintiri împreună cu voi. Au fost 5 ani cu multe dimineți de duminică în care ne strângeam să mai mâncăm niște pufuleți sau floricele, supă la plic făcută la L și G, gogoși făcute de mama lui I și I, prăjituri și cântece de Crăciun acasă la D. Sau cartofii copți inițial pe lemne, dar, din cauza vântului i-am terminat de copt în cuptor. Au mers bine cu usturoi.  Pâinea pe băț ne-a ieșit. Bună, umplută cu dulceață adusă de la mamele voastre. Mai țineți minte când am făcut modelaj în cocă? Nici acum nu-mi dau seama ce am greșit la uscare de n-a ieșit. Cu alții a mers bine. Mai țineți minte când vă puneam să vă scoateți șireturile ca să învățăm noduri? Sau să căutați bilețele ascunse peste tot pentru devoțional. Sau… când am spart dublura geamului de la ușa interioara. Sau când făceați avioane din foile de origami, și în avântul lor se opreau sus, după neoane. (le-a dat jos cineva?) Sau când jucam încrederea și vă cocoțam pe masa destinată instrumentului… Sau ”pe mal! în apă! în apă! pe mal!”. Îmi plăcea că luați jocurile în serios. Uneori n-aveam răbdare destulă. Sau oboseam.

Îmi plăcea că veneați și pe zăpada mare, deși uneori găseam frig în încăperea în care ne adunam.

În ”deplasare” vă observam cel mai ușor. Cine, ce treabă face. Sau nu prea face. Cum e obișnuit de-acasă. Sau cum se lasă influențat de cei din jur. Când ați mai crescut și veneați din pădure cu lemne zdravene pentru construcțiile de campus, când vă vedeam cum vă lucrați musculatura trăgând de fierăstrău sau ascuțind lemnele cu toporul, mi-era mai mare dragul de voi. Mai ales că rezista masa și banca făcută de voi până la finalul taberei. Mare lucru.

Fiecare are ceva special. Și acum, fiind cavaleri și domnișoare, vă observ cu și mai mare interes. Cum ați crescut, ce s-a accentuat, ce s-a diminuat. Mi-a plăcut la tine, L, că ești  consecventă, conștiincioasă, sensibilă. Iar tu, I – curajoasă, directă, harnică. Cu voi am vorbit mai mult decât cu băieții. Pentru că fete fiind, avem mai multe în comun. Și am apreciat că erați mereu săritoare, chiar dacă nu vă convenea mereu situația.  D – bun la IT și mate, m-ai provocat de multe ori să caut idei mai bune. Nu te mulțumești cu orice. Ca și I – daca nu vă place ceva, nu vă urnește omul ușor. Și e bine. Pentru că asta înseamnă că ori vă dau de făcut ceva nepotrivit, ori maniera în care prezint e defectuoasă, ori dacă n-aveți chef, trebuie să schimb placa… I, îmi place  că ești perseverent. Și glumeț. Și modest. Și acum, cu freza în vânt. G – tu ești omul cel mai puternic din grupă. Ai cărat mereu cele mai grele bagaje. Și, pe lângă forța fizică, am apreciat că ești puternic și te abții de la a demonstra asta, în momente în care ai fi putut da cu pumnul și ai fi câștigat lupta. Mi-a plăcut cum desenezi felicitările, sau tricoul, sau caricaturi când povesteam lucruri mai puțin interesante. Băieți, mi-a plăcut că ați fost mereu uniți. (Și că vă luați încălțări de firmă (da, știu că zicea cineva acum 2 sâmbete despre aspectul ăsta, dar eu cred exact pe dos). Dacă n-aș fi avut alte priorități, probabil că m-aș fi încălțat ca voi. Asta rămâne între noi.)

Vă mai amintiți de buchetul acesta? Unul dintre cele mai frumoase buchete pe care le-am primit. (indiciu: festivalul de la Cerașu)

Sunt multe de zis. Am învățat de la voi lecții frumoase și vă mulțumesc pentru tot timpul petrecut împreună. Pentru că ați avut încredere, pentru că m-ați ascultat, pentru că nu m-ați ascultat mereu și asta m-a determinat să caut alte soluții (unele nu le-am găsit nici acum, dar mă străduiesc). Sunt așa de mulțumită când văd cât și cum ați crescut. Mulțumesc și pentru surpriza de acum două sâmbete (încă mai am un nod în gât când mă gândesc).  Aveți niște părinți minunați și le mulțumesc și lor pentru toate taberele și excursiile în care v-au lăsat pe mâna mea.

Să creșteți mari, copiii mei!


Leave a comment

Vreau la școală – ADRA

Au fost momente în care mi-aș fi dorit să am în cont sume cu multe zerouri, ca să pot ajuta. Dar am învățat că poți ajuta cu ce ai. Puțin, cu puțin, se adună.

Acel puțin poate însemna doar să votezi ca un proiect înscris într-o competiție națională să câștige niște fonduri. Nu durează prea mult timp să faci asta. Îți va lua cam cât timp ți-a luat să citești textul ăsta, plus încă unul de dimensiuni asemănătoare. Mulțumim. Detalii găsești aici.


1 Comment

Job pentru fete

Bine, poate fi şi pentru băieţi, forma feminină a “titulaturii” o are ca radical pe cea masculină. Plus sufixul “easă”. Ghiciţi?

Nu, nu e croitoreasă.

Nici bucătăreasă. Hai, mai încercaţi.

Stând de vorbă cu o parte din copiii de la grădi, am ajuns la întrebarea: ce vrei să te faci când vei fi mare?

Printre doctori, profesori, poliţişti şi altele, una dintre fetiţe susţine sus şi tare (am întrebat-o de mai multe ori, să ma asigur că e hotarâtă) că vrea să se facă… mireasă!

Cine ştie cât îi iese la afacerea asta…. 😉


Leave a comment

Te apreciez. (2)

Pentru că ai îmbătrânit frumos. Şi ştii de glumă, ştii să dai sfaturi fără să pari superior, citindu-se dragostea printre riduri şi aluniţe.

Pentru că te lupţi pentru căsnicia ta. Şi nu-i uşor.

Pentru că lucrezi aşa frumos cu copiii. Pentru că iţi place să fii consecvent şi conştiincios, de dragul lor. Pentru că îi vizitezi acasă şi te apropii de ei. Pentru că le eşti exemplu.

Pentru că eşti un pescar tare bun. Şi m-ai învăţat şi pe mine  să scot râme, să le pun în cârligele monturii, să arunc şi să învârt repede mulineta când simt că a muşcat.Pentru răbdarea ta cu ucenicii.

Pentru că faci nişte salate foarte bune. Acuma, iarna, se simte de parcă ar fi primăvară.

Pentru că ai păstrat al treilea copilaş, deşi ai greutăţi. Mi-a plăcut cu câtă dragoste îl înconjori.

Pentru că nu te superi că m-am luat cu ale mele şi nu te-am mai sunat demult.

Pentru că ai avut curaj şi nu te-ai mulţumit să zici că nu prea ai ce face după absolvire. Şi ai găsit un job bun, zic eu. Plus proiectele în care mai eşti implicat.

Pentru câte calcule faci ca să atingi maximum de calitate în construcţia casei. Deşi ai absolvit altceva, nu construcţii.

Pentru că îţi ajuţi părinţii să creşteţi fraţii mai mici.

Pentru că te ocupi să cumperi cele mai potrivite, frumoase şi încadrate în buget cadouri pentru aniversările  prietenilor din grupul nostru.

Pentru că eşti atent la detalii cărora alţii le spun nimicuri.

Pentru că te aventurezi să faci tabere cu copiii.

Pentru că eşti o şoferiţă bună.

Pentru că nu chiuleşti la repetiţii. Apreciez consecvenţa şi dorinţa de a-ţi lucra vocea.

Pentru că eşti pasionat de domeniul tău. Şi de aşa multe domenii conexe.

Pentru că nu te superi când glumim pe seama ta.

Pentru că vii cu idei noi.

Pentru că ai curaj să-ţi spui punctul de vedere în momente în care şi noi simţim la fel, dar tăcem.

Pentru că joci aşa de bine fotbal, volei, pin-pong.

Pentru că ştii să pierzi când te-am bătut la ţintar şi la celelalte. Ştii tu. Eu mă oftic.

Pentru că pui bazele unor proiecte ambiţioase, fără să-ţi fie frică de muncă sau de sacrificiu.

Pentru că alegi nişte flori aşa frumoase…

Pentru că ai un râs molipsitor. Uneori avem impresia că ne sparge urechile, dar e colorat şi molipsitor.

Va urma.

P.S. Oricine se regăseşte în una sau mai multe idei, nu e pură întâmplare. M-am gândit la voi când am scris.


Leave a comment

Vorbe şi detalii

           De obicei, ne vedem seara. Ea are chef de joacă, dar eu mai am de lucru. Mă roagă să mă joc cu ea, dar îi zic că nu pot acuma.

           În seara asta aveam şi nişte timp liber şi chef de joacă şi nevoie de mişcare, aşa că-i zic:

    -Vrei să ne alergăm puţin?

    -Da? Ai timp?

    -Îhm.

    -Păi zi cu gura.

   -Da.

   -Uită-te la mine. Şi nu mai râdea. Chiar vrei să alergăm?

    Eliberăm camera, ne punem pe mijloc un scaun şi calul ei mare şi facem un fel de leapşa printre obstacole. (asta-i modalitate de a alerga mai mult într-o singură încăpere, fără să ai senzaţia că ai camera prea mică, atunci când afară  e frig).

                    De obicei, nu acorzi importanţă felului în care comunici cu un copil. Fiind mai mic şi având suficiente carenţe în ceea ce priveşte o analiză complexă în cadrul comunicării, e tratat mai superficial. “E mic, nu înţelege el. ” Azi am mai învăţat o lecţie. Nu ştia să-mi zică “făcând o statistică a răspunsurilor tale ultimelor mele solicitări, sunt complet surprinsă să faci o excepţie în seara asta şi să te joci, într-adevăr, cu mine. Şi ca să-mi confirmi, articulează cuvintele. Menţine contactul vizual, pentru că-mi dai senzaţia că îmi eviţi privirea pentru că ai ceva de ascuns. Şi afişează o mină serioasă, ca să pot avea încredere în ceea ce spui. Ok, atunci hai să ne alergăm!”, dar exact asta am înţeles.

   Cred că ar fi mai bine să fiu mai atentă la detalii, chiar şi atunci când cred că nu merită.


1 Comment

Copii şi sărăcie

              În seara asta am fost surprinsă de realitatea din scaunul vecin.

              În microbuz se urcă o femeie sărăcăcios îmbrăcată, cu un bebeluş de vre-o şapte, opt luni, cu un băieţel de vre-o şapte ani şi bunica lor. Toate locurile erau ocupate. Cineva a cedat imediat  locul pentru mamă şi copil, iar eu am luat băieţelul mai mare în braţe. Şi pentru că-mi plac copiii, am început să-l întreb: “Stai bine?”   Copilul – nimic. Avea o faţă tare speriată. Nu-l simţeam încordat, dar se vedea că are o teamă ascunsă. M-am gândit că mai bine îl mai las puţin, să se acomodeze, ca apoi să mă împrietenesc cu el. Între timp, a început mama lui să discute cu bunica.

        ” Măcar acolo ştiu că au un pat, au mâncare la timp, se culcă la timp. Pe asta mică vroia să o ia naşa.”  “Da, dăi-o.”  “Păi nici n-am 30 de ani şi nu mi-am trăit şi eu viaţa… Şi ăla? Să moară el, nu să mă omoare pe mine. M-am chinuit şapte ani. Îi mai ţin de sărbători. Dup-aia îi duc. Îmi iau şi eu serviciu…”  Şi a mai zis şi altele. Eu ascultam şocată. Vorbea cu atâta lejeritate despre copiii ei pe care vroia să-i dea… Nu se simţea în glasul ei regret sau durere. Avea o voce sigură şi îmi dădea senzaţia de superficial. Poate că a suferit mult la viaţa ei. Poate că vroia binele copiilor, binele acela material pe care ea nu putea să-l ofere.

               Şi mi-am pus întrebarea: dacă aş fi foarte săracă, fără posibilitatea financiară de a-mi creşte copiii, aş ţine copiii lângă mine, lângă sufletul meu, dar rahitici, sau i-aş duce la un orfelinat, departe de mine, dar să ştiu că au din ce creşte?

           Cred că aş lupta din răsputeri ca să-i văd mari şi să rămână lângă mine, orice ar fi…