joc simplu

adun gânduri de bine


Leave a comment

Omul de zăpadă

Am găsit pe blogul ”Despre sufletul meu” o provocare, aici .

2012-01-21 11.35.54

Fotografia este de iarna trecută. Și omul de zăpadă nu este încă terminat. Dar îmi place pentru că e făcut cu bucurie. Cu zăpada din curtea noastră. Cu timp petrecut împreună, în familie. Cu zâmbete și cu ceai cald. Cu zăpadă de la prima ninsoare din iarnă. Negeruită, neînghețată.

Când eram mică, rămâneam uimită în diminețile în care descopeream că a nins peste noapte. Aveam bolta de viță de vie care acoperea curtea, iar această boltă era îmbrăcată în alb. Învățasem niște versuri  dintr-o carte cu pisici, versuri care-mi sunt dragi și acum:

”Aseară, chiar de cu seară,

Pisicel privește-afară.

Și când vede că-i alb totul,

Începe să-și lingă botul.

 

Miau,  miau, vai, ce ospăț!

Miau, miau, ce de bunătăți.

În ogradă, dacă poți,

Este lapte să înoți.

 

Iar pe pomi este smântână

Să mănânci o săptămână.

Și ce brânză e pe casă:

Brânză bună, dulce, grasă…”

 

Dar într-o iarnă n-am putut ieși la ”ospăț” imediat ce a nins. Nu mai țin minte de ce, parcă eram bolnavă. În schimb, țin minte că ai mei mi-au adus zăpadă în niște castroane. Și am ”gătit” la bucătărie un mini – om de zăpadă. N-a avut viață lungă, din cauza temperaturii, dar am rămas cu o amintire frumoasă. Om de zăpadă adaptat. 🙂

 

 

 

Advertisements


2 Comments

Te apreciez (3)

      Pentru că deşi mă ascundeam sub masă când auzeam că vii la noi în vizită (la vârsta când intram rapid sub masă), tu n-ai pus la inimă atitudinea mea de copil mic şi ai continuat să te împrieteneşti cu mine. 

Când am mai crescut, îmi păreai cel mai puternic.

Când am mai crescut puţin, am învăţat că poţi fi puternic în mai multe feluri. Tu într-un fel, ea într-un fel, cele mici în alt fel.

 Te apreciez pentru inima mare şi generoasă învelită de multe ori într-o carapace dură. Mult timp n-am înţeles cum poţi să tot dai. Cu inimă şi mână largă.

Îmi mai place la tine felul în care te raportezi la frumos. Şi că nu înghiţi nicio “mizerie”. Şi ne-ai încurajat când am început să desenăm, cântăm…

Apoi eşti un şofer bun. Mai stau cu inima strânsă la curbe, dacă-s luate în viteză, dar te descurci de minune.

Şi întotdeauna ne-ai făcut la teste de cultură generală.

Şi ai un mod original de a-ţi exprima afecţiunea.

Te apreciez pentru spiritul aventuros. Şi mă bucur că te-ai aşezat la casa ta. Îmi place de voi.

Iar la urmă, drept concluzie, te apreciez pentru felul în care ţii la ai tăi.

P.S. Dacă se mai regăseşte cineva în rândurile de mai sus, mă bucur. Dacă nu, staţi linştiţi. E doar pentru cineva.

Va urma.


3 Comments

Suflare de viaţă

Îmi place cum trece viaţa prin oameni. Prin fiecare diferit.

Şi e frumos când se face un fel de schimb de vieţi în familii. Acum 4 ani, nepoata mea s-a născut cu câteva luni înainte să moară bunicul.

Miercuri ai mei s-au dus la inmormântarea unui văr de-al tatălui. Tot în aceeaşi miercuri s-a născut nepoţelul meu. Aşa că sunt dublă mătuşă.

Şi e mai uşor de suportat o pierdere când apare altcineva care să primească porţia de afectivitate, de drag, porţie care era pregătită să fie dăruită în continuare celor care nu mai sunt.  Nu-ţi mai rămâne decât să spui “bun venit pe lume, bebe”. Să te bucuri pentru ce ai avut şi pentru ce ai primit.

Trece suflarea de viaţă prin mine, prin tine, prin noi. Prin toţi odată. Ca printr-un mănunchi de lanţuri la care se adaugă mereu o za. Doresc să treacă frumos prin noi. Şi cînd se ating capetele zalei, să fie o atingere împlinită.


2 Comments

Încă una de la mine

                  Au primit azi copiii pacheţel cu fructe şi dulciuri după program. Şi au venit încântaţi să-mi arate. Unul mi-a dat din pachetul lui o ciocolăţică. Să am şi eu ceva, deşi pacheţelele erau special pentru ei, copiii. Altul, care a văzut gestul lui, a căutat şi el în punguţă şi mi-a dat la fel. “Uite, încă una de la mine…”  “Ia şi de la mine una…” 

              Când am plecat, aveam în buzunar 6 ciocolăţele. Şase perechi de ochi mulţumiţi. Şi şase zâmbete de copiii. Se umpluse buzunarul cu dragoste.


1 Comment

Simplitate de copil

                    ~ Rămân de multe ori uimită când văd “prima dată” din viaţa unui copil. Prima dată când stă în şezut, primii paşi, primul cuvânt… Azi am văzut-o pe gâza mică, nepoată-mea, mergând pe tricicletă. Are doi ani jumate. Şi mergea bine. Îşi ţinea direcţia, ştia să cotească şi sa meargă cu spatele. Soru-mea spune că merge de mai mult timp, dar n-am văzut-o eu. “Prima dată” e importantă atunci când ţi-e drag.

                     ~Aseară aveam multe vase de spălat. Şi pentru că-i plăcea să stea de vorbă cu mine, am aşezat-o pe un scaun mai înalt, ca să fim cât mai aproape una de cealaltă. Şi tot discutând despre detergenţi, spumă, acţiunea spumei şi importanţa curăţeniei, îmi ia mâna murdară de spumă, şi… mă pupă puţin mai sus de încheietură, unde era curat. Gest spontan şi simplu de copil care-ţi umple inima.

                   ~ Azi dimineaţă, la grupa mea de copii (mai mari, de la 11 până pe la 17 ani), ne-am jucat “încrederea”. Asta presupune ca unul dintre membrii grupei să se urce pe ceva înalt şi solid şi să se lase pe spate, cu mâinile împreunate astfel încât, în cădere, să nu-i lovească pe ceilalţi, care ţin braţele întinse la nivelul umerilor, aşezaţi în două şiruri paralele, faţă în faţă, plus încă unul care stă la cap şi coordonează mişcările.

                   E mult mai simlu decât pare. E un joc de team-building. Cu ceva suspans. La început eziţi, te asiguri, întrebi şi apoi te laşi pe mâna colegilor de grupă la propriu, nu la figurat. Cazi la unghi de 90 de grade. I-am încurajat pe toţi să participe, dar când a venit rândul meu… am început să-mi fac testamentul. Mi-a venit şi mie rândul să fiu încurajată. “Hai, Mimi, că suntem aici, hai, că te prindem…” Şi… m-am lăsat pe spate. N-am avut timp să simt frica, pt că am aterizat pe mâinile lor.

                  A fost extraordinar. Mai făcusem exerciţiul acesta, dar cu oameni mai de vârsta mea, tot cu acelaşi scop, de construire a echipei. De data aceasta a fost… altceva. Şi le mulţumesc frumos pentru că nu mi-au dat drumul. Mi-au demonstrat şi aici că pot avea încredere în ei.


1 Comment

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Megeam pe marginea drumului şi mâna lui mică o ţineam într-a mea. Are aproape şapte ani. De la un timp încoace, ca să cunosc mai bine copiii, îi întreb printre altele ce vor să se facă atunci când vor fi mari. Aşa am făcut şi cu acest băieţel.
– Ce vrei să te faci când vei fi mare?
– Bogat.
– Nu, mă gândeam la o meserie. Ce ţi-ar place să faci?
– Da, bogat. Asta vreau.
Şi am tăcut.


Leave a comment

Mustrare

Are 10 ani. A fost pe la mine, in vizită. Şi intrase pe un site cu jocuri a căror muzică mi se părea urâtă. Era cu un bass puternic şi linia melodică nu era tocmai reuşită. I-am zis şi a schimbat.
Seara, la televizor, coloana sonoră a fost aşa de subtilă şi eu eram atât de captivată de acţiune, încât nu am mai realizat calitatea muzicii care-mi intra în creier fără pic de filtru (apropo, intră direct in hipotalamus, aşa că n-ai cum să spui “nu mă afectează”). Şi copilul îmi spune:
-Bine, Mimi, tu-mi zici mie că muzica aia nu e bună şi tu asculţi aşa ceva?
Am lăsat capul in jos.
-Are dreptate. Să schimbăm.
M-am simţit mustrată într-un fel în care nu m-aş fi simţit dacă ar fi venit din partea unui adult. Iniţial, am vrut să justific şi să ies basma curată. Găseam eu câteva cuvinte ca să acopăr… Dar faţa de cine acopeream? Imediat am realizat că n-are rost, mă mint pe mine. Şi am recunoscut. Există Cineva care vede tot. Multumesc, copil scump, pentru mustrare.