joc simplu

adun gânduri de bine


1 Comment

Proaspăt…

IMG_9574 crop masina

  Tot proaspăt mi se pare, chiar dacă de azi am trecut clasa a doua. Căsătoria e ca o școală la care te duci de drag. Ai multe materii practice și calificativele sunt pline de nuanțe și culori. Ai teme care te pun pe gânduri și situații care te provoacă să lupți cu tine însuți. Să dai tot ce poți mai bun, pentru ca ”noi” să fie mulțumit. Și cu iubire, să crească.

Îmi place. Și recomand. 🙂

P.S. Mulțumesc pentru tot ce a fost mai frumos in primele 365 de zile din buchet. Și celor care ne-au susținut până acum. Diseară deschidem primul plic, de la masa 1. Mulțumim anticipat prietenilor care ne-au scris.

Advertisements


Leave a comment

200 în buchet

buchet mireasa Mi.

Azi se împlinesc fix 200 de zile.

Zile în care am învățat lecții noi.

Zile cu bune și cu rele, cu multe zâmbete și uneori cu oftat, dar adunate într-un buchet     frumos colorat.

Zile în care am învățat că dragostea e atunci când te oferi să speli tu vasele, pentru că ești obosit, dar nu foarte obosit. Sau dragostea e atunci când te trezești de-a binelea și-ți dai seama că mirosea frumos pentru că cineva, înainte să plece la serviciu, ți-a pus pe perna de alături o crenguță de liliac. Dragostea e atunci când ajungi acasă și poți să fii tu, fără să-ți fie teamă că o să primești o etichetă. Sau atunci când sfârșești ziua cu rugăciunea la care sunt patru mâini impreunate, în loc de două.

Mulțumesc pentru primele 200 de zile din buchet.


3 Comments

Copiii mei

De când am început să pot avea grijă și de alți copii în afară de mine, s-au adunat în ultimii 9 ani mai multe nume de copii pe lista copiilor cu care m-am jucat sau pe care i-am învățat ce știam mai bine. Fiecare are povestea lui și îmi sunt mai mult sau mai puțin apropiați. Pe unii probabil că n-o să-i mai văd niciodată. Dar sunt câțiva pe care i-am tot numit ”copiii mei”. Nu, nu-s ai mei biologici. Încă n-am din ăștia.

Despre cei 5 (uneori varia cu +1, 2, dar cei 5 erau baza) vreau să scriu acum. Am mai scris despre ei aici, in a doua jumătate a postului. Sau aici, despre unul dintre gesturile lor frumoase. Iar aici, puțin despre taberele în care am mers împreună.

Atunci când lucrezi cu niște copii, cel mai câștigat ești tu. Te provoacă să-ți administrezi bine timpul și să fii cât mai punctual. Altfel, nu le poți cere lor să vină la timp. Și degeaba dai din gură, dacă ești pe lângă în ceea ce privește faptele.

Sunt lucruri de care-mi pare rău. De exemplu, îmi pare rău că nu v-am zis mai des ce apreciez la voi. Și că nu ne-am plimbat mai mult. Sau că atunci când mai doreați un joc, eu ziceam că a expirat timpul de joacă și trebuie să învățăm altceva. Da, acum îmi dau seama că ar fi fost mai bine și mai important timpul de joacă decât diplomele de la concursurile de verificare a cunoștințelor. Am fost mândră de voi când am aflat rezultatele. Dar dacă v-aș întreba câte din cunoștințele acumulate mai sunt ”activate”, mi-e teamă că proporția ar fi mai mică de 70%.

Am adunat o căruță de amintiri împreună cu voi. Au fost 5 ani cu multe dimineți de duminică în care ne strângeam să mai mâncăm niște pufuleți sau floricele, supă la plic făcută la L și G, gogoși făcute de mama lui I și I, prăjituri și cântece de Crăciun acasă la D. Sau cartofii copți inițial pe lemne, dar, din cauza vântului i-am terminat de copt în cuptor. Au mers bine cu usturoi.  Pâinea pe băț ne-a ieșit. Bună, umplută cu dulceață adusă de la mamele voastre. Mai țineți minte când am făcut modelaj în cocă? Nici acum nu-mi dau seama ce am greșit la uscare de n-a ieșit. Cu alții a mers bine. Mai țineți minte când vă puneam să vă scoateți șireturile ca să învățăm noduri? Sau să căutați bilețele ascunse peste tot pentru devoțional. Sau… când am spart dublura geamului de la ușa interioara. Sau când făceați avioane din foile de origami, și în avântul lor se opreau sus, după neoane. (le-a dat jos cineva?) Sau când jucam încrederea și vă cocoțam pe masa destinată instrumentului… Sau ”pe mal! în apă! în apă! pe mal!”. Îmi plăcea că luați jocurile în serios. Uneori n-aveam răbdare destulă. Sau oboseam.

Îmi plăcea că veneați și pe zăpada mare, deși uneori găseam frig în încăperea în care ne adunam.

În ”deplasare” vă observam cel mai ușor. Cine, ce treabă face. Sau nu prea face. Cum e obișnuit de-acasă. Sau cum se lasă influențat de cei din jur. Când ați mai crescut și veneați din pădure cu lemne zdravene pentru construcțiile de campus, când vă vedeam cum vă lucrați musculatura trăgând de fierăstrău sau ascuțind lemnele cu toporul, mi-era mai mare dragul de voi. Mai ales că rezista masa și banca făcută de voi până la finalul taberei. Mare lucru.

Fiecare are ceva special. Și acum, fiind cavaleri și domnișoare, vă observ cu și mai mare interes. Cum ați crescut, ce s-a accentuat, ce s-a diminuat. Mi-a plăcut la tine, L, că ești  consecventă, conștiincioasă, sensibilă. Iar tu, I – curajoasă, directă, harnică. Cu voi am vorbit mai mult decât cu băieții. Pentru că fete fiind, avem mai multe în comun. Și am apreciat că erați mereu săritoare, chiar dacă nu vă convenea mereu situația.  D – bun la IT și mate, m-ai provocat de multe ori să caut idei mai bune. Nu te mulțumești cu orice. Ca și I – daca nu vă place ceva, nu vă urnește omul ușor. Și e bine. Pentru că asta înseamnă că ori vă dau de făcut ceva nepotrivit, ori maniera în care prezint e defectuoasă, ori dacă n-aveți chef, trebuie să schimb placa… I, îmi place  că ești perseverent. Și glumeț. Și modest. Și acum, cu freza în vânt. G – tu ești omul cel mai puternic din grupă. Ai cărat mereu cele mai grele bagaje. Și, pe lângă forța fizică, am apreciat că ești puternic și te abții de la a demonstra asta, în momente în care ai fi putut da cu pumnul și ai fi câștigat lupta. Mi-a plăcut cum desenezi felicitările, sau tricoul, sau caricaturi când povesteam lucruri mai puțin interesante. Băieți, mi-a plăcut că ați fost mereu uniți. (Și că vă luați încălțări de firmă (da, știu că zicea cineva acum 2 sâmbete despre aspectul ăsta, dar eu cred exact pe dos). Dacă n-aș fi avut alte priorități, probabil că m-aș fi încălțat ca voi. Asta rămâne între noi.)

Vă mai amintiți de buchetul acesta? Unul dintre cele mai frumoase buchete pe care le-am primit. (indiciu: festivalul de la Cerașu)

Sunt multe de zis. Am învățat de la voi lecții frumoase și vă mulțumesc pentru tot timpul petrecut împreună. Pentru că ați avut încredere, pentru că m-ați ascultat, pentru că nu m-ați ascultat mereu și asta m-a determinat să caut alte soluții (unele nu le-am găsit nici acum, dar mă străduiesc). Sunt așa de mulțumită când văd cât și cum ați crescut. Mulțumesc și pentru surpriza de acum două sâmbete (încă mai am un nod în gât când mă gândesc).  Aveți niște părinți minunați și le mulțumesc și lor pentru toate taberele și excursiile în care v-au lăsat pe mâna mea.

Să creșteți mari, copiii mei!


Leave a comment

De ce îmi place iarna

N-am un anotimp preferat. La fiecare îmi place câte ceva.

La iarna asta, de exemplu, îmi place albul. Nu e alt anotimp cu așa mult alb. Alb pe jos, alb pe sus, alb pe părți, alb în bălți. Îți intră și în ochi, dacă nu te uiți pe unde mergi.

Îmi mai place felul în care modifică formele de relief. Cine s-ar fi gândit că poți face escaladă, pârtie și sporturi din astea – practicate de obicei la munte – chiar în curtea situată la marginea câmpului.  Bine, recunosc că e multă pentru că e viscolită. Și la alții deja nu mai e amuzant, ci trist.

Dar să mă întorc la părțile frumoase. Atunci când ajunge autobuzul în stație, șoferii sunt atenți ca  ușile autobuzului să fie exact în fața portițelor de trecere, astfel încât călătorii să facă cât mai puține acrobații pentru a ajunge pe trotuar. Și cei care urcă în autobuz îți dau senzația că intră ca musafiri într-o casă: mare parte din ei se scutură frumos de zăpadă, lovindu-și ghetele de trepte.

Și oamenii parcă sunt mai buni, mai uniți. Mi s-a întâmplat să alunec pe gheața mascată de stratul pufos de zăpadă, iar doamna care mergea în fața mea, s-a întors imediat cu o privire de genul ”vrei să te ajut?”. Drăguț din partea ei, bine că n-a fost nevoie. M-am ridicat repede, amortizasem căzătura. 🙂 Dar un domn mai în vârstă aștepta salvarea într-o stație; n-a fost la fel de flexibil și, din păcate, zicea că și-a rupt piciorul. Ce mi-a plăcut a fost că oamenii care soseau în stație îl întrebau ce a pățit și dacă a sunat la salvare. Și mai sunau și ei, să insiste…

În altă zi, șoferul autobuzului a oprit între stații, a coborât din cabină și a început să împingă o mașină inzăpezită. Nu erau destui domni pt operațiunea asta, așa că s-a întors în 226, l-a parcat mai câș, ca să încurce circulația, apoi a făcut semn șoferilor din spate să vină și să ajute. Mai cu o lopată, mai cu schimbat încă doi șoferi pt mașina înzăpezită, în câteva minute au rezolvat, iar călătorii au răsuflat ușurați că autobuzul își continuă traseul. Nu aveau toți vizibilitate, cât să afle motivul staționării.

Iarna asta, într-un fel, parcă te curăță. Nu doar de banii pe care-i dai la încălzire, ci te provoacă să fii mai bun sau să te închizi într-o carapace a nemulțumirilor.

Îmi mai place iarna asta pentru lecțiile pe care le primesc din natură. E prima iarnă în care am pus hrănitoare pentru păsări. De fapt, e o casoletă  cu semințe crude de floarea soarelui, pe care am legat-o de gard, să n-o ia viscolul. Și pe lângă ciori, ciori grive, stăncuțe și coțofene, vin fazani. Cei din urmă sunt preferații mei. Uneori vin 2 masculi, alteori cei doi masculi și o femelă. Dar mereu mănâncă primul cel mai gras și cel mai zgârcit. Dacă vor și ceilalți să ia semințe, îi lovește cu ciocul. Sunt destule semințe, iar recipientul e suficient de lung cât să aibă loc toți 3. Dar nu, ăsta mare e tare nesuferit. Dacă el pare sătul și se îndepărtează vreo doi metri de semințe, iar ceilalți încep să mănânce, se întoarce și-i ciupește din nou.

Azi, însă, s-a întâmplat altfel. A venit singur fazanul. Și în

loc de ai lui, l-au însoțit la masă câteva ciori. No, hai să te văd. Ca de obicei, fazanul ăsta mare are întâietate. Cred și eu, e cam de două ori mai gras decât o cioară. Dar ciorile și cele din familia lor sunt tare deștepte. Nu merge să te iei la bătaie cu fazanul, așa că treci la planul B: îl ciupești pe fazan de coadă, că are coada lungă. Cine l-a pus să-și lase plete? Putea să treacă și el pe la coafor înainte de acest prânz romantic. Fazanul se mută mai la dreapta. Cioara ciupește iar. (nu știu dacă e corect spus ”ciupește de coadă” – dar de la fereastra mea, cam așa se vedea) Fazanul se mută mai la stânga. Și uite așa de câteva ori, cât să-și ia amicul meu zborul și să le lase pe ciori să se ospăteze în voie… 🙂 Te-au făcut la faza asta.

Pare a fi legea junglei. Adică a câmpului, mai bine zis. (calitatea telefonofotografiilor e foarte slaba pentru că  n-a mancat deloc în ultimii ani.)

De ce-mi mai place iarna asta? Pentru că mă mai întâlnesc cu oameni dragi, pentru că poți să profiți de timpul prelungit petrecut în mijloacele de transport în comun ca să faci analiza călătorilor, să te gândești la diverse idei, să dormi (dacă ai prins loc. în picioare e mai dificil), să-ți transcrii temele pe curat (până ți se face rău de mașină). Pentru că ai destulă zăpadă să te dai cu sania, să te bați cu bulgări, să faci și cazemate, să sapi iglu-uri, să faci exerciții fizice și să o muți din drum cu lopata. Pentru că e o ocazie bună să zici des ”mulțumesc” pentru că ai primit cadou parazăpezi. Pentru că e o ocazie bună să înveți să te descurci în condiții mai puțin comode. Să cari lemnele, ca să ai cu ce te încălzi. Să așezi lemnele în centrală astfel încât să se aprindă focul repede și bine. Să sări gardul dacă te grăbești să ajungi la seriviciu și zăpada e viscolită. Să te înfofolești bine de tot, ca să păstrezi temperatura corpului, atunci când e frigul acela neprietenos. Să tragi de tine dimineața și să pleci la drum, chiar dacă nu-ți vine să scoți nici măcar un degețel afară din casă și chiar dacă faci 2 ore pe drum în loc de 30 de min.

Mulțumesc pentru iarnă! Și pentru tot ce e frumos în ea.


Leave a comment

Te apreciez. (2)

Pentru că ai îmbătrânit frumos. Şi ştii de glumă, ştii să dai sfaturi fără să pari superior, citindu-se dragostea printre riduri şi aluniţe.

Pentru că te lupţi pentru căsnicia ta. Şi nu-i uşor.

Pentru că lucrezi aşa frumos cu copiii. Pentru că iţi place să fii consecvent şi conştiincios, de dragul lor. Pentru că îi vizitezi acasă şi te apropii de ei. Pentru că le eşti exemplu.

Pentru că eşti un pescar tare bun. Şi m-ai învăţat şi pe mine  să scot râme, să le pun în cârligele monturii, să arunc şi să învârt repede mulineta când simt că a muşcat.Pentru răbdarea ta cu ucenicii.

Pentru că faci nişte salate foarte bune. Acuma, iarna, se simte de parcă ar fi primăvară.

Pentru că ai păstrat al treilea copilaş, deşi ai greutăţi. Mi-a plăcut cu câtă dragoste îl înconjori.

Pentru că nu te superi că m-am luat cu ale mele şi nu te-am mai sunat demult.

Pentru că ai avut curaj şi nu te-ai mulţumit să zici că nu prea ai ce face după absolvire. Şi ai găsit un job bun, zic eu. Plus proiectele în care mai eşti implicat.

Pentru câte calcule faci ca să atingi maximum de calitate în construcţia casei. Deşi ai absolvit altceva, nu construcţii.

Pentru că îţi ajuţi părinţii să creşteţi fraţii mai mici.

Pentru că te ocupi să cumperi cele mai potrivite, frumoase şi încadrate în buget cadouri pentru aniversările  prietenilor din grupul nostru.

Pentru că eşti atent la detalii cărora alţii le spun nimicuri.

Pentru că te aventurezi să faci tabere cu copiii.

Pentru că eşti o şoferiţă bună.

Pentru că nu chiuleşti la repetiţii. Apreciez consecvenţa şi dorinţa de a-ţi lucra vocea.

Pentru că eşti pasionat de domeniul tău. Şi de aşa multe domenii conexe.

Pentru că nu te superi când glumim pe seama ta.

Pentru că vii cu idei noi.

Pentru că ai curaj să-ţi spui punctul de vedere în momente în care şi noi simţim la fel, dar tăcem.

Pentru că joci aşa de bine fotbal, volei, pin-pong.

Pentru că ştii să pierzi când te-am bătut la ţintar şi la celelalte. Ştii tu. Eu mă oftic.

Pentru că pui bazele unor proiecte ambiţioase, fără să-ţi fie frică de muncă sau de sacrificiu.

Pentru că alegi nişte flori aşa frumoase…

Pentru că ai un râs molipsitor. Uneori avem impresia că ne sparge urechile, dar e colorat şi molipsitor.

Va urma.

P.S. Oricine se regăseşte în una sau mai multe idei, nu e pură întâmplare. M-am gândit la voi când am scris.


Leave a comment

Mulţumesc, dragii mei

Atunci când se discută despre familii, de multe ori se găsesc diferite motive pentru care să poţi pune eticheta “scârţâie” sau “probleme” sau altceva similar, care să te facă să oftezi. Dar eu cunosc de 6 ani o familie care este pentru mine o oază, un loc în care ţi se înviorează sufletul. Armonie, înţelegere, comunicare, rezolvarea problemelor cu înţelepciune. De doi ani şi jumătate a apărut şi gâza care completează tabloul atât de frumos…
Şi vreau să spun mulţumesc. Mulţumesc pentru exemplul vostru, pentru felul în care înfruntaţi problemele, pentru zâmbet, pentru timpul împreună, pentru sprijin, pentru aspiraţiile înalte, pentru soluţii realiste.
Vreau să vă spun “La mulţi ani!” pentru 6 ani frumoşi de căsnicie. Mulţumesc pentru iubirea voastră.
Cine sunt cei trei? Sora mea şi cele două iubiri ale ei.


Leave a comment

Ce-ai alege? (2)

         Da, stiu. Am zis mai demult ca spun si ce as alege eu. Hai sa va spun. Desi e greu de ales.

         Imi place muzica buna. Si-mi place sa cant. Pianul mi-e prieten de suflet. Dar Beethoven, spre sfarsitul vietii, a compus cu un capat al bastonului intre dinti, iar cu celalat capat sprijinit de pian, astfel incat sa simta sunetele prin vibratii. Surzise. Deci ar mai fi o sansa sa simt muzica. Imi place si sa vorbesc. Dar cred ca as putea compensa prin scris. Da. Nu as mai avea spontaneitate si mi-ar lipsi multe…

           Imi place parfumul. De la flori, de la copii, de la aerul sapalat de ploaie…

           Imi place si sa mananc, recunosc. Si ma bucur si de gustul mancarurilor simple.

           Imi place sa simt atingerea calda sau rece, textura fina sau plusata, blanita de animale…

           Imi place si sa calatoresc, sa urc pe munti, sa alerg, sa sar… sa stau pe jos cu picioarele incrucisate…

             Si acestea sunt doar cateva. De ce am zis ca-mi place? Pentru ca este dificil sa renunti la ceva ce-ti place. Totusi, la acestea cred ca as putea sa renunt. Chiar daca nu as putea sa gasesc un substitut.

            De ce n-am zis nimic de ochi si de maini? Pentru ca le folosesc cel mai mult. Pentru ca-mi sunt cele mai dragi. Sa vad forme, culoare, chipuri dragi, litere, note muzicale, puncte, natura, butoanele tastaturii, pensula si creionul… Si fac o gramada de lucruri cu mainile. Deci as alege ochii si mainile. Si pentru ca deocamdata le am pe toate, multumesc Celui care mi le-a dat.