joc simplu

adun gânduri de bine


Leave a comment

Îmi plac oamenii

Îmi plac oamenii pentru că sunt atât de diferiți. Pentru că ai câte ceva de învățat de la fiecare. Îmi plac pentru că deși, aparent, îi poți încadra în tipare, au ceva care îi face să devină excepții. Îmi plac pentru că nu există oameni normali, așa cum am mai spus. Îmi plac pentru că nu sunt perfecți. Dar pentru că poți găsi oameni care să te completeze și care să-ți coloreze tabloul așa de frumos. Și mai îmi plac pentru că te poți raporta la ei diferit. Nuanțe de prietenie, rude, neamuri, colegi, amici, vecini, apropiați, cunoștințe, soți, copii, frați, părinți și tot așa.

Am găsit un om care și-a susținut doctoratul zilele trecute. Muncise o grămadă pentru lucrarea de cercetare, fără să facă compilații din cărțile altora mai deștepți, cum se poartă, ci analizând 10 000 de elemente, și militând pentru un crez personal în domeniul artei. Un model pentru a studia mai mult, cu mai mult sârg și cu interesul bine canalizat în direcția dorită. Un artist care îmbină teoria cu practica. Și-i iese.

Îmi plac oamenii pentru că unii te ajută să crești. Iar pe alții îi poți ajuta tu. Să dai mai departe ceea ce primești.

Îmi plac oamenii pentru că alături de ei poți să râzi sau poți să plângi. Poți să iubești sau să fi indiferent. Poți să te calmezi sau să te agiți. Poți să fii tu sau să încerci să fii altcineva.

Îmi plac oamenii pentru că au rațiune. Și sentimente pe care le pot explica. Sau nu.

Îmi plac oamenii pentru că pot fi frumoși în feluri diferite.

Îmi plac oamenii. Și mulțumesc pentru toți oamenii din jurul meu.

 

 

Advertisements


4 Comments

Așteptări de primăvară

– Mami, M. (colega de la grădi) crede că mâine începe primăvara.

– Da, mami, așa e după calendar.

Dar încă are nămeții de zăpadă în curte, încă îi îngheață nasul când pleacă dimineața la grădi, încă nu-i primăvara.

Mi-am amintit că așa așteptam și eu când eram mică. Dom’le,  dacă e 1 decembrie, trebuie să înceapă să ningă. Dacă e 1 martie, să fie iarba verde și pomii înfloriți. De 1 iunie să pot sta în tricou și pantaloni scurți, iar pe 1 septembrie… să mai fie, totuși, vară, că bine mai e în vacanța mare…

Și că tot vorbim despre așteptări, un clip care nu are prea multe în comun cu primăvara, decât zâmbetul și muzica. Și e altfel decât se așteaptă unii.

P.S. Tocmai am primit mesaj (fără să-l solicit) că în nordul Bucureștiului ninge ca-n povești. La mine, dincolo de București, în partea de sud, nu-i urmă de fulg. Probabil ca să înceapă primăvara de la mine. 🙂 Chiar, cum ar fi să înceapă primăvara de la tine?


Leave a comment

De ce îmi place iarna

N-am un anotimp preferat. La fiecare îmi place câte ceva.

La iarna asta, de exemplu, îmi place albul. Nu e alt anotimp cu așa mult alb. Alb pe jos, alb pe sus, alb pe părți, alb în bălți. Îți intră și în ochi, dacă nu te uiți pe unde mergi.

Îmi mai place felul în care modifică formele de relief. Cine s-ar fi gândit că poți face escaladă, pârtie și sporturi din astea – practicate de obicei la munte – chiar în curtea situată la marginea câmpului.  Bine, recunosc că e multă pentru că e viscolită. Și la alții deja nu mai e amuzant, ci trist.

Dar să mă întorc la părțile frumoase. Atunci când ajunge autobuzul în stație, șoferii sunt atenți ca  ușile autobuzului să fie exact în fața portițelor de trecere, astfel încât călătorii să facă cât mai puține acrobații pentru a ajunge pe trotuar. Și cei care urcă în autobuz îți dau senzația că intră ca musafiri într-o casă: mare parte din ei se scutură frumos de zăpadă, lovindu-și ghetele de trepte.

Și oamenii parcă sunt mai buni, mai uniți. Mi s-a întâmplat să alunec pe gheața mascată de stratul pufos de zăpadă, iar doamna care mergea în fața mea, s-a întors imediat cu o privire de genul ”vrei să te ajut?”. Drăguț din partea ei, bine că n-a fost nevoie. M-am ridicat repede, amortizasem căzătura. 🙂 Dar un domn mai în vârstă aștepta salvarea într-o stație; n-a fost la fel de flexibil și, din păcate, zicea că și-a rupt piciorul. Ce mi-a plăcut a fost că oamenii care soseau în stație îl întrebau ce a pățit și dacă a sunat la salvare. Și mai sunau și ei, să insiste…

În altă zi, șoferul autobuzului a oprit între stații, a coborât din cabină și a început să împingă o mașină inzăpezită. Nu erau destui domni pt operațiunea asta, așa că s-a întors în 226, l-a parcat mai câș, ca să încurce circulația, apoi a făcut semn șoferilor din spate să vină și să ajute. Mai cu o lopată, mai cu schimbat încă doi șoferi pt mașina înzăpezită, în câteva minute au rezolvat, iar călătorii au răsuflat ușurați că autobuzul își continuă traseul. Nu aveau toți vizibilitate, cât să afle motivul staționării.

Iarna asta, într-un fel, parcă te curăță. Nu doar de banii pe care-i dai la încălzire, ci te provoacă să fii mai bun sau să te închizi într-o carapace a nemulțumirilor.

Îmi mai place iarna asta pentru lecțiile pe care le primesc din natură. E prima iarnă în care am pus hrănitoare pentru păsări. De fapt, e o casoletă  cu semințe crude de floarea soarelui, pe care am legat-o de gard, să n-o ia viscolul. Și pe lângă ciori, ciori grive, stăncuțe și coțofene, vin fazani. Cei din urmă sunt preferații mei. Uneori vin 2 masculi, alteori cei doi masculi și o femelă. Dar mereu mănâncă primul cel mai gras și cel mai zgârcit. Dacă vor și ceilalți să ia semințe, îi lovește cu ciocul. Sunt destule semințe, iar recipientul e suficient de lung cât să aibă loc toți 3. Dar nu, ăsta mare e tare nesuferit. Dacă el pare sătul și se îndepărtează vreo doi metri de semințe, iar ceilalți încep să mănânce, se întoarce și-i ciupește din nou.

Azi, însă, s-a întâmplat altfel. A venit singur fazanul. Și în

loc de ai lui, l-au însoțit la masă câteva ciori. No, hai să te văd. Ca de obicei, fazanul ăsta mare are întâietate. Cred și eu, e cam de două ori mai gras decât o cioară. Dar ciorile și cele din familia lor sunt tare deștepte. Nu merge să te iei la bătaie cu fazanul, așa că treci la planul B: îl ciupești pe fazan de coadă, că are coada lungă. Cine l-a pus să-și lase plete? Putea să treacă și el pe la coafor înainte de acest prânz romantic. Fazanul se mută mai la dreapta. Cioara ciupește iar. (nu știu dacă e corect spus ”ciupește de coadă” – dar de la fereastra mea, cam așa se vedea) Fazanul se mută mai la stânga. Și uite așa de câteva ori, cât să-și ia amicul meu zborul și să le lase pe ciori să se ospăteze în voie… 🙂 Te-au făcut la faza asta.

Pare a fi legea junglei. Adică a câmpului, mai bine zis. (calitatea telefonofotografiilor e foarte slaba pentru că  n-a mancat deloc în ultimii ani.)

De ce-mi mai place iarna asta? Pentru că mă mai întâlnesc cu oameni dragi, pentru că poți să profiți de timpul prelungit petrecut în mijloacele de transport în comun ca să faci analiza călătorilor, să te gândești la diverse idei, să dormi (dacă ai prins loc. în picioare e mai dificil), să-ți transcrii temele pe curat (până ți se face rău de mașină). Pentru că ai destulă zăpadă să te dai cu sania, să te bați cu bulgări, să faci și cazemate, să sapi iglu-uri, să faci exerciții fizice și să o muți din drum cu lopata. Pentru că e o ocazie bună să zici des ”mulțumesc” pentru că ai primit cadou parazăpezi. Pentru că e o ocazie bună să înveți să te descurci în condiții mai puțin comode. Să cari lemnele, ca să ai cu ce te încălzi. Să așezi lemnele în centrală astfel încât să se aprindă focul repede și bine. Să sări gardul dacă te grăbești să ajungi la seriviciu și zăpada e viscolită. Să te înfofolești bine de tot, ca să păstrezi temperatura corpului, atunci când e frigul acela neprietenos. Să tragi de tine dimineața și să pleci la drum, chiar dacă nu-ți vine să scoți nici măcar un degețel afară din casă și chiar dacă faci 2 ore pe drum în loc de 30 de min.

Mulțumesc pentru iarnă! Și pentru tot ce e frumos în ea.


2 Comments

Buzunare interioare

De multe ori ai senzaţia că “se întâmplă altora”, ţie mai puţin. Dar se mai întâmplă.

Aseară, în microbuz, înghesuială mare. Mă urcasem de la capătul traseului, aveam loc şi mă uitam pe geam, cu gândurile la treburile care mă aşteptau.

Pe culoar – lume multă (care înghesuie şi oamenii de pe scaune), astfel încât să nu rămână nimeni pe drum, iar încasările să umple buzunarele. Mie-mi plac oamenii, chiar dacă nu e confortabil când suntem mulţi. Şi mă gândeam că e mai bine aşa, aglomerat, că de-abia ne încălzim mai repede.

După câteva staţii, coboară doamna care stătuse în dreptul meu. Apoi un domn, care a stat  lângă dânsa, face un pas mai aproape de mine şi-mi spune: “Vezi că ţi-a luat ceva din buzunar.” Am crezut că face mişto de mine. Îi zâmbesc puţin crispat şi-i zic: “Serios?” Da, omul e serios. Controlez şi… da, e buzunarul mai gol. Ridic capul şi-i zic tot zâmbind, dar parcă nu mai e zâmbetul meu: “Da, a luat telefonul”.

Şi am mai învăţat nişte lecţii. Într-o ordine aleatoare.

1. De ce mi-a zis de-abia după ce a coborât? De ce nu mi-a zis de faţă cu ea? De teamă? Din comoditate? Sau poate că a ajuns la concluzia asta după ce a coborât doamna. Unde eşti tu, Ţepeş… ?

2. Sunt oameni lângă tine frumos îmbrăcaţi, poate cu un accent mai puţin românesc, dar care sunt hoţi. A fost lângă mine şi n-am ştiut. Nu mi-a trecut nici măcar umbra gândului prin cap. Infractorii nu-s neapărat cu cagulă sau cu un fizic dezagreabil.

3. Nu se ţine nici un obiect important în buzunarele exterioare. Fie ele cu clapă şi cu capsă, ca ale mele. Atâta s-a înghesuit, ca să facă loc şi altor persoane, că nu am simţit când mi-a  vizitat buzunarul.

4. Ascultă sfaturile celor mai mari înainte de a simţi consecinţele neascultării pe pielea ta. Am primit sfatul cu buzunarele de la sora mea de cel puţin 2 ori. Dar n-am fost consecvntă în aplicarea lui, pentru că e mai comod să le ai pe toate în buzunare şi să te foloseşti de ele fără a cotrobăi prin geantă, poşetă, rucsac, etc.

5. Nu m-am ofticat pentru obiectul în sine, ci pentru că îl primisem cadou de 3 săptămâni. Şi m-am ofticat pentru că m-a prostit. Cu tehnică simplă. Hoţii sunt deştepţi la “job”-ul lor.

6. Unele lucruri se mai pot recupera. Numărul de telefon, de exemplu. Şi sunt tare mulţumită.

7. O să îmi cos buzunare interioare. Iar la vară, când n-o să mai pot purta anumite obiecte în buzunare interioare, o să le pun în poşetă. Poate că o să-mi taie poşeta sau o să fugă cu tot cu ea. S-a mai întâmplat. Apoi o să fiu motivată să strâng bani la puşculiţă până-mi iau maşină. Şi probabil că într-o parcare subterană, o să-mi lase o hârtie pe parbriz. Când vreau să dau marşalier ca să ies din parcare, descopăr că hârtia mă împiedică să văd prin lunetă, aşa că mă dau jos să dau hârtia la o parte. Bineînţeles, maşina e pornită, cheile în contact, poşeta cu obiecte pe scaunul din dreapta. Şi de nici unde apare un individ care se mişcă mai repede decât mine şi fuge cu tot cu maşină. Acolo are şi poşeta. În poşetă sunt cheile casei, buletinul cu adresa… Nici să sun la 112 nu pot, că telefonul îl am tot acolo. 🙂

Nu exagerez, sunt scenarii trăite şi povestite de mine şi de alţi oameni.

Bine aţi venit în viaţa reală!

 8. Ascultă sfaturile, mai ales pe cele pertinente.


Leave a comment

Ordine… şi lucruri importante

Din când în când se strâng obiecte, haine, hârtii, cărţi, mărunţişuri care nu mai stau la locul lor. Aşa că trebuie să fac ordine. Şi daca fac ordine amănunţită, în locurile mai puţin “frecventate”, descopăr o mulţime de lucruri pe care le duc la gunoi. Şi asta se întâmplă de fiecare dată. Ce am păstrat cu gând că îmi mai trebuie şi sigur o să am nevoie la un moment dat, sigur voi folosi, îşi pierde în timp importanţa. Astfel ajunge la gunoi.

Şi cum hotărăsc dacă un lucru mai trebuie păstrat sau nu? Depinde de filtrele prin care îl trec. Chiar îmi mai trebuie? Sigur nu mă trezesc iar că trebuie să le arunc? Dar întotdeauna va fi aici un răspuns mai mult sau mai puţin subiectiv. Şi importanţa unui lucru diferă de-a lungul timpului, uneori în funcţie de circumstanţe.

Interesant este că procedăm aşa şi cu oamenii. Oameni importanţi, oameni mai puţin importanţi, suflete care ajung la gunoi sau sunt puse cu grijă, în cutii speciale. În funcţie de trecerea timpului şi de circumstanţe.

Vă doresc şi vouă, ca şi mie, spor la făcut ordine… în viaţa personală.


Leave a comment

Judeci?

… Se făcea că era la tribunal, în sala de judecată. Sigur pe dovezile găsite. Îi cam părea rău de acuzat. Se gândea că dacă ar fi în situaţia lui… s-ar fi simţit tare prost. Şi vinovat. Dar trebuia să facă ceva în privinţa asta. Striga din el simţul dreptăţii.

A început procesul. Dar toate dovezile lui au pierit în faţa apărării. Şi parcă i s-au deschis ochii. “Vai, l-am judecat greşit…” A simţit un gol în suflet. I-a părut rău. Verdictul? Nevinovat.

Ciudat. De multe ori judec oamenii de lângă mine şi le pun etichete. Şi când aflu adevărul, îmi pare rău. Poate ar fi mai bine să caut echilibrul. Nu pun etichete. Nu acord premisa de nevinovăţie, ca apoi să sufăr, dar nici nu pun pe toţi în oala cu greşiţi. Mai bine caut în oameni. Caut să găsesc adevărul. Sper că voi găsi un adevăr frumos.