joc simplu

adun gânduri de bine


2 Comments

Școlărița

Știu că tu nu citești. Nu acum. Poate când vei fi mai mare. (Și când vei merge cu tableta la școală în loc de cărți și caiete.) 

Când erai mică și scriam mai des (despre tine) pe blog, ți-ai luat într-o zi rucsacul și ai plecat pe stradă de una singură, spre școală. Deși nu aveai  vârsta potrivită  nici măcar pentru grădiniță. Acum te apropii de șase ani jumate și mai ai șase zile până te duci de-a binelea.

O să fie altfel.

Sper să-ți placă la școală. Chiar dacă nu mai ai covorul plin de jucării, ca la grădi. Sau pătuțurile pentru somnul de prânz. Sau joacă, joacă și iar joacă. Dar e bine că viața e împărțită pe etape. Ar fi plictisitor să rămâi în același loc un timp prea îndelungat. Și n-ai mai crește echilibrat.

Să înveți. Mai ales de la oameni. De la profesori și de la colegii tăi. E posibil să nu te poți împrieteni cu toți. Dar de la fiecare vei avea ceva de învățat. Fiecare e bun la ceva, în felul lui. Aveam un coleg care scria mereu catalogul, la început de an. Nu mai știu la ce materii era bun, dar știu că scria foarte frumos. Aveam un alt coleg care era bun la grafitti. Și îi apreciam curajul de a da culoare zidurilor gri ale clădirilor părăsite. Am avut o colegă pricepută la machiaj. Una care făcea statistici în clasă. Altă colegă de la care am învățat să adun tot felul de obiecte și să-mi decorez camera, punând în valoare chiar și vechiturile pe care alții le aruncau. Un coleg priceput la benzi desenate. Altul priceput la motociclete. De la el am auzit de Vespa. O colegă cu multă răbdare la întins emulsia cu tempera, pe suprafețele plate în compozițiile decorative. Alta care punea întrebări deștepte. Un coleg bun la baschet. Na, era și cel mai înalt. Un coleg bun la sculptură. Altul tare în design. Una care-și făcea cusături pe haine. Una perseverentă. Una foarte bună la gimnastică. Alta care știa toate capitalele de la geografie. Și mai zicea la atelier că face opere de artă. Unii zâmbeam, dar încrederea ei era molipsitoare. Unul care făcea trăsnăi reușite. Nu singur, bineînțeles.  Odată au închis un cățeluș în dulap, la ora de geogra. Altă dată, la română, au dat cu o substanță urât mirositoare. A trebuit să ne dea de gol portarul, ca să nu se complice treburile (profa era îngrijorată că e o scurgere de sulf, ceva…) Sau la pictură  au ascuns un coleg sub catedra lipită de perete, pe care era pusă natura statică. L-au lăsat acolo, iar profa nu știa de unde vin ciocăniturile… Cu eclerul a fost altă poveste. Asemănătoare cu cea care spune despre amprentele mingei de baschet de pe pereții clasei. Doar că eclerul a avut ingrediente așa de naturale, încât a rămas lipit de  grinda tavanului mult și bine… 

Să înveți și să păstrezi amintirile frumoase. Succes, școlărițo!


Leave a comment

Profesori

            Imi plac profesorii care tin un curs fara hartii in fata. Cunosc asa de bine ce au de spus, incat pot tine cursul si pe hol (s-a intamplat o data, pentru ca era amfiteatrul ocupat), cu studentii in jurul sau, ca si cum le-ar spune ce lucruri interesante s-au mai petrecut intre timp. Te privesc in ochi si se implica, astfel incat vezi si tu ce e in lumea lor. Imi place tipul de pedagog care te influenteaza pozitiv nu numai in domeniul in care preda, ci lasa o amprenta si asupra caracterului. Flexibili, consecventi si cu principii de viata puternice, sensibili la nevoile copiiilor, fara a se lasa trasi pe sfoara. Sa nu uite ca au trecut si ei pe aici, sa fie atenti la schimbarile care au loc in societate. Adica nu mai e relevanta decat in unele cazuri expresia “Pe vremea mea…”.