joc simplu

adun gânduri de bine


4 Comments

Puterea de a ierta

Aseara am vazut ceva ce m-a socat. Tot pe drum. Pentru ca pe drum se-ntampla multe. Ma intorceam din parc. Tot de acolo se intorcea si un tata cu fetita lui. Ea plangea. La semafor ne-au prins din urma, asa ca am pututu sa aud cate ceva. Facuse o prostie. Nu am inteles ce. Tatal ii spune nervos, fara sa se intoarca macar cu o privire: “Nu mai plange!”  “Dar te rog, tati, iarta-ma…” zise ea printre hohote de plans. El, nimic. “Iarta-ma, tati, iarta-ma…” urla si mai tare. Toti trecatorii intorceau capetele uimiti si asteptau incordati. “Iarta-ma…” “Potoleste-te si taci odata!!” incerca el sa o acopere, dar fara sa-si acopere si nervii proprii. “IARTA-MA, TATI. TE ROG, IARTA-MA….” a urlat cat de tare a putut. Noi, simplii trecatori, ne-am oprit din drum si astepam cu sufletul la gura. In sfarsit se apleaca spre ea si… i-a tras o palma, dupa care i-a spus cu nervii intinsi la maxim: “TAAACI! TU NU VEZI CA SE UITA TOATA LUMEA LA NOI?”

Si ne-am continuat grabiti drumul. era prea dureros ca sa stai sa vezi ce se mai intampla. Era o copila de maxim cinci ani. Doar pentru atat sa nu oferi iertare? Ca se uita lumea? Si ce? Iti piere din demnitate? Iti scad gradele? Si totusi, e copilul tau. E sange din sangele tau. Cat il costa sa spuna “da”?

Ce e mai greu? Sa ceri iertare? Sau sa oferi iertare?

Persoana care era langa mine a spus trist: “Cand o sa fie mare, copilul asta o sa-si urasca tatal…”

Gandeste-te: ai gresit? Mergi si cere iertare. Ti-a cerut cineva iertare? Iarta-l. E mare lucru. Si un gest nobil.

Advertisements


Leave a comment

Am revenit

Doar pentru o saptamana. Dar saptamana asta incerc sa scriu cat de mult pot, pentru ca am multe. Saptamana viitoare iar plec. La Satic, de data aceasta.

Vreau sa va povestesc despre copiii mei, asa cum imi place sa le zic, despre prietenii neasteptate, despre puterea unui zambet si a unui cuvant de apreciere. Vreme buna, vreme rea… imediat tu vei afla


1 Comment

Pamant

             Cu cat greutatea pe care o duci e mai mare, cu atat ti se pare ca se mareste si distanta pe care o ai de parcurs. Am incercat sa respir adanc, sa fac pasii mai mici. Nu puteam sa-mi indrept coloana. Aveam doi rucsaci in spate, iar pe brate purtam o incarcatura pretioasa. Dormea. O puneam cand pe dreapta, cand pe stanga; i-am ridicat bratele, ca sa-si sprijine capul pe umarul meu. Dar aluneca. Simteam ca mai e o vesnicie pana acasa. Am pus genunchiul pe pamant. Si m-am sprijinit cu o mana, sa nu cad. L-am simtit rece; m-a facut sa ma gandesc la oameni. M-am ridicat si am mai facut cativa pasi. Cand simteam ca o scap, ma opream si puneam un genunchi pe pamant. Oamenii aruncau priviri. Nu-mi pasa. Mergeam mai departe. Intr-un final, am ajuns la poarta. Am lasat bagajul jos si am simtit ca zbor.

          Cand oamenii doar se uita, te ajuta pamantul. Si primesti putere de sus.