joc simplu

adun gânduri de bine


Leave a comment

Trăieşte!

 Toată ziua stai la muncă. Unde  crezi că ajungi cu 14 ore pe zi? 

De ce  nu ieşi cu noi? Numai la cursuri şi la bibiliotecă…

Tu când te apuci de muncă? Doar la distracţie şi la lenevie?

Of, stai numai în casă. Mai ieşi să vezi lumea reală…

Tu când mai treci pe acasă? Parcă ai fi hoinar, pe drumuri…

                       ¤¤¤

Se cere… un echilibru. Să trăieşti. O viaţă cât mai completă, cu tot ce cuprinde ea, împărţită şi înmulţită cu bucurie şi chef. Chiar când n-ai.

Mereu e problema timpului… Prea puţin. Sau prea mult. Parcă niciodată cât trebuie. Mi-a plăcut o idee care spunea că pentru un copil de 4 ani, 1 an reprezintă un sfert din viaţa lui. Şi de-asta, pe măsură ce creştem, ni se pare că timpul zboară mai repede faţă de etapele anterioare.

Dar timpul ni-l facem. E la fel, pentru fiecare. E complet diferit, la fel de diferit ca noi. Fă-ţi timpul vieţii tale frumos.

Mai greşesc. Mai schimb priorităţile. Mai întârzii sau mă trezesc că ar fi fost mai bine altfel. Dar merg mai departe. Şi vreau să trăiesc… echilibrat. Ordonat cu puţină dezordine pozitivă în acelaşi timp. Pentru că altfel n-ar fi frumoase surprizele şi ineditul spontan.

Trăieşte!  Şi vezi ce se întâmplă…


Leave a comment

Omul făcut praf

S-a răsucit sub palma de cuvinte moarte

Şi a căzut sfărâmat în bucăţi.

Bucăţile din trupul său au fost călcate

De picioare şi răutăţi.

Omul făcut praf zăcea pe drum

Până a venit Cineva cu apă vie

Şi a udat praful care

Se ascundea sub tălpi

De privirile dispreţuitoare.

A modelat praful ca să învie,

Să îl prefacă în om bun.

L-a răsucit în palmă, cu bunătate

Şi i-a căzut o lacrimă de speranţă.

Bucăţile din trupul său au fost îmbrăcate

De cea mai frumoasă viaţă.


Leave a comment

Sensibil

                     În seara asta coloana de maşini se mişca mai greu decât de obicei. Se urcă o femeie în maxi-taxi care ne anunţă pe toţi: “Merge greu, că a fost accident. E o femeie în vârstă pe asfalt.”

               O doamnă strigă la şofer: “Haide, să mergem…” La care soţul ei: “Femeie, n-auzi că a fost accident? Stai să o scoată de acolo. Dacă moare!?…”     “Ei, şi? Dacă moare, moare. O pune pe trotuar, îi face pomană şi gata.”

                   “Părinţii te-au educat aşa, doamnă?”    “Nu părinţii. Viaţa m-a educat aşa.”

                   Te-a educat viaţa să fii insensibil? Să nu-ţi mai pese de nimeni altcineva decât de propria-ţi persoană? Ce dacă veneai de la serviciu şi ţi-era foame sau erai obosită? Poate persoana accidentată, străină pentru tine, avea o familie. Poate copii care acum plâng. Poate un soţ care suferă. Poate… 

                  Nu cred că viaţa te educă în felul acesta.