Așteptări de primăvară

– Mami, M. (colega de la grădi) crede că mâine începe primăvara.

– Da, mami, așa e după calendar.

Dar încă are nămeții de zăpadă în curte, încă îi îngheață nasul când pleacă dimineața la grădi, încă nu-i primăvara.

Mi-am amintit că așa așteptam și eu când eram mică. Dom’le,  dacă e 1 decembrie, trebuie să înceapă să ningă. Dacă e 1 martie, să fie iarba verde și pomii înfloriți. De 1 iunie să pot sta în tricou și pantaloni scurți, iar pe 1 septembrie… să mai fie, totuși, vară, că bine mai e în vacanța mare…

Și că tot vorbim despre așteptări, un clip care nu are prea multe în comun cu primăvara, decât zâmbetul și muzica. Și e altfel decât se așteaptă unii.

P.S. Tocmai am primit mesaj (fără să-l solicit) că în nordul Bucureștiului ninge ca-n povești. La mine, dincolo de București, în partea de sud, nu-i urmă de fulg. Probabil ca să înceapă primăvara de la mine. 🙂 Chiar, cum ar fi să înceapă primăvara de la tine?

Job pentru fete

Bine, poate fi şi pentru băieţi, forma feminină a “titulaturii” o are ca radical pe cea masculină. Plus sufixul “easă”. Ghiciţi?

Nu, nu e croitoreasă.

Nici bucătăreasă. Hai, mai încercaţi.

Stând de vorbă cu o parte din copiii de la grădi, am ajuns la întrebarea: ce vrei să te faci când vei fi mare?

Printre doctori, profesori, poliţişti şi altele, una dintre fetiţe susţine sus şi tare (am întrebat-o de mai multe ori, să ma asigur că e hotarâtă) că vrea să se facă… mireasă!

Cine ştie cât îi iese la afacerea asta…. 😉

Te pup, pa!

De ce simt unii oameni nevoie să repete un gest de afecţiune la fiecare final de conversaţie, în special cea telefonică?

Ceea ce mi se pare interesant e că mă “pupă”  la telefon oameni care nu m-au pupat niciodată în realitate. Colegi de lucru sau alţii care sunt mai mult sau mai puţin apropiaţi, dar care nu se manifestă afectiv prin pupat. Şi mai interesant e că tipul ăsta simplu de exprimare afectivă e molipsitor şi mă trezesc răspunzând “mersi, şi eu”. Eu, care prefer faptele în locul vorbelor. Nu-mi zice la telefon, că nu mă încălzeşte cu nimic. A devenit doar o formulă de încheiere a conversaţiei.

Mă bucură mai mult copilaşul de la grădi care mă ia de picior şi mă dezechilibrează cu zâmbetul până la urechi pentru că nu m-a mai văzut de săptămâna trecută decât un superficial “te pup, pa” zis de oameni grăbiţi să mai rezolve alte lucruri la telefon.

Şi pupaţi-vă. Dar nu la telefon.

Trăieşte!

 Toată ziua stai la muncă. Unde  crezi că ajungi cu 14 ore pe zi? 

De ce  nu ieşi cu noi? Numai la cursuri şi la bibiliotecă…

Tu când te apuci de muncă? Doar la distracţie şi la lenevie?

Of, stai numai în casă. Mai ieşi să vezi lumea reală…

Tu când mai treci pe acasă? Parcă ai fi hoinar, pe drumuri…

                       ¤¤¤

Se cere… un echilibru. Să trăieşti. O viaţă cât mai completă, cu tot ce cuprinde ea, împărţită şi înmulţită cu bucurie şi chef. Chiar când n-ai.

Mereu e problema timpului… Prea puţin. Sau prea mult. Parcă niciodată cât trebuie. Mi-a plăcut o idee care spunea că pentru un copil de 4 ani, 1 an reprezintă un sfert din viaţa lui. Şi de-asta, pe măsură ce creştem, ni se pare că timpul zboară mai repede faţă de etapele anterioare.

Dar timpul ni-l facem. E la fel, pentru fiecare. E complet diferit, la fel de diferit ca noi. Fă-ţi timpul vieţii tale frumos.

Mai greşesc. Mai schimb priorităţile. Mai întârzii sau mă trezesc că ar fi fost mai bine altfel. Dar merg mai departe. Şi vreau să trăiesc… echilibrat. Ordonat cu puţină dezordine pozitivă în acelaşi timp. Pentru că altfel n-ar fi frumoase surprizele şi ineditul spontan.

Trăieşte!  Şi vezi ce se întâmplă…

Cum trăim?

Bine? Rău? Mediocru? Mai bine decât alţii? Sau mai rău decât ei? Mai rău decât înainte de criză? Care dintre crize?

                     ¤¤¤

Stăteam de vorbă cu ea şi-i admiram blândeţea din ochii înconjuraţi de riduri. Ochi care văd lumina de aproape 80 de ani. Şi-mi depăna din viaţa ei tot felul de fire împletite cu  amintiri. La un moment dat, ajunge înapoi, la copilărie.

“Am fost săraci când eram mici… Săraci rău. Când aveam şi noi un pic de lapte, făceam mămăligă şi puneam în crăticioara cu lapte. Dar nu beam şi laptele. Doar de gust. Scurgeam şi mâncam mămăliga, să mai înmuiem şi altceva în laptele acela… Iar mămica ne povestea că ea a dus-o şi mai rău când era ca noi…

Acum? Acum trăim tare bine… Avem ce mânca, îmi mai aduc copiii, avem cu ce ne îmbrăca…”

Mi-a povestit mai departe. Dar eu rămăsesem cu gândul la  “acum trăim bine”.  Până la urmă, tu alegi dacă trăieşti bine sau nu. Pentru că depinde ce termen de comparaţie îţi alegi. Nu zic să nu ai aspiraţii înalte, poate un grad de confort mai ridicat, un stil de viaţă care să corespundă anumitor cerinţe. Mi se pare normal să cauţi să te dezvolţi şi să creşti. Zic să căutăm zâmbetele pe care le-am uitat ascunse în ungherele crizelor de tot felul şi să ne bucurăm de ceea ce avem. Mulţumire. Recunoştinţă.

Şi depinde cu cine te compari. Depinde şi care sunt obiectivele tale în viaţă. Felul în care trăieşti depinde de tine. Şi e o chestiune de alegere.

Plici pe frică!

-Dă-mi o oală mică de la tine. Şi ceva… vechi.

-Ce faci cu ele?

Era deja inarmată cu papucii ei albaştri. Unul într-o mână, altul în cealaltă mână. Aşa, ca o pereche de mânuşi.

-E un păianjen mic şi vreau să scap de el.

Probabil că vroia să fie artileria completă. Oricum, la o cerere aşa serioasă şi precisă, zâmbeşti doar pe sub mustăţi şi încerci să răspunzi solicitării. După câteva momente de confruntare cu duşmanul, se întoarce la mami şi-i mărturiseşte cu o voce mai puţin victorioasă:

-Mami, am o frică.

-De ce, mami?

-Nu ştiu, am aşa o frică.

-Păi ia pliciul şi pocneşte-o, să fugă de la tine.

-Cum? Aşa, ca pe muşte?

-Da, aşa, plici pe frică!

-Şi pleacă?

-Da, sigur!

S-a rezolvat altfel. A fugit păianjenul.

La 4 ani e normal să ai unele temeri de care scapi odată cu înaintarea în vârstă. Sau nu. Şi aici intervin părerile subiective. Ceea ce constituie pentru altcineva obiectul unei fobii, poate pentru mine este un lucru obişnuit. Şi n-am dreptul să-i spun că i-e frică degeaba. Sau am? Unele fobii sunt nejustificate. Sau poate sunt sechele rămase din copilărie sau în urma unor întâmplări nefericite. Unele temeri nu se vindecă la terapie. Altele sunt în subconştient şi atunci când te întrebi “mie de ce mi-e frică?”, nu găseşti nimic de care să te temi. Dar există. Şi poate nu le ştii denumirea, pentru că nu e în lista temerilor frecvente. Sau poate că nu-ţi dai seama că există. Sau… cam multe variante. Majoritatea la nivel de ipoteză.

Lecţia din dimineaţa asta – plici pe frică! Încearcă.

Suflare de viaţă

Îmi place cum trece viaţa prin oameni. Prin fiecare diferit.

Şi e frumos când se face un fel de schimb de vieţi în familii. Acum 4 ani, nepoata mea s-a născut cu câteva luni înainte să moară bunicul.

Miercuri ai mei s-au dus la inmormântarea unui văr de-al tatălui. Tot în aceeaşi miercuri s-a născut nepoţelul meu. Aşa că sunt dublă mătuşă.

Şi e mai uşor de suportat o pierdere când apare altcineva care să primească porţia de afectivitate, de drag, porţie care era pregătită să fie dăruită în continuare celor care nu mai sunt.  Nu-ţi mai rămâne decât să spui “bun venit pe lume, bebe”. Să te bucuri pentru ce ai avut şi pentru ce ai primit.

Trece suflarea de viaţă prin mine, prin tine, prin noi. Prin toţi odată. Ca printr-un mănunchi de lanţuri la care se adaugă mereu o za. Doresc să treacă frumos prin noi. Şi cînd se ating capetele zalei, să fie o atingere împlinită.

Vorbe şi detalii

           De obicei, ne vedem seara. Ea are chef de joacă, dar eu mai am de lucru. Mă roagă să mă joc cu ea, dar îi zic că nu pot acuma.

           În seara asta aveam şi nişte timp liber şi chef de joacă şi nevoie de mişcare, aşa că-i zic:

    -Vrei să ne alergăm puţin?

    -Da? Ai timp?

    -Îhm.

    -Păi zi cu gura.

   -Da.

   -Uită-te la mine. Şi nu mai râdea. Chiar vrei să alergăm?

    Eliberăm camera, ne punem pe mijloc un scaun şi calul ei mare şi facem un fel de leapşa printre obstacole. (asta-i modalitate de a alerga mai mult într-o singură încăpere, fără să ai senzaţia că ai camera prea mică, atunci când afară  e frig).

                    De obicei, nu acorzi importanţă felului în care comunici cu un copil. Fiind mai mic şi având suficiente carenţe în ceea ce priveşte o analiză complexă în cadrul comunicării, e tratat mai superficial. “E mic, nu înţelege el. ” Azi am mai învăţat o lecţie. Nu ştia să-mi zică “făcând o statistică a răspunsurilor tale ultimelor mele solicitări, sunt complet surprinsă să faci o excepţie în seara asta şi să te joci, într-adevăr, cu mine. Şi ca să-mi confirmi, articulează cuvintele. Menţine contactul vizual, pentru că-mi dai senzaţia că îmi eviţi privirea pentru că ai ceva de ascuns. Şi afişează o mină serioasă, ca să pot avea încredere în ceea ce spui. Ok, atunci hai să ne alergăm!”, dar exact asta am înţeles.

   Cred că ar fi mai bine să fiu mai atentă la detalii, chiar şi atunci când cred că nu merită.

Strălucirea din ochi

Am găsit fără să caut ceva deosebit. La Şerban.

“O lecţie despre muzică, pasiune şi viaţă”. Eu aş adăuga şi “strălucirea din ochi”. Vă doresc vizionare plăcută.

Altfel de dimineaţă

Zilele trecute a trebuit să iau un tren din Ploieşti care pleca la 6.12. Frig, brumă, somn, întuneric, grabă ca să nu pierzi trenul… Şi când ajung pe peron, ce-mi văd ochii? Mai degrabă ce-mi aud urechile?
Un domn cânta la acordeon şi vocal piese populare de răsuna gara. Şi nu cânta pentru bani. Era cu un amic la o masă de bar lângă peron, în aer liber. Nu ştiu ce băuse. Dar cânta cu pasiune. La 6 dimineaţa. Într-un frig de-ţi îngheţau şi gândurile…
Mi-a plăcut dimineaţa aceea. Şi mă gândeam cum ar fi dacă aş începe ziua cântând? Fără să-mi pese de somn, de indispoziţie sau de faptul că încă e întuneric afară şi ar fi mai bine sub pătură decât în troleu. Să te trezeşti şi să cânţi. Măcar în gând.