joc simplu

adun gânduri de bine


Leave a comment

Cum trăim?

Bine? Rău? Mediocru? Mai bine decât alţii? Sau mai rău decât ei? Mai rău decât înainte de criză? Care dintre crize?

                     ¤¤¤

Stăteam de vorbă cu ea şi-i admiram blândeţea din ochii înconjuraţi de riduri. Ochi care văd lumina de aproape 80 de ani. Şi-mi depăna din viaţa ei tot felul de fire împletite cu  amintiri. La un moment dat, ajunge înapoi, la copilărie.

“Am fost săraci când eram mici… Săraci rău. Când aveam şi noi un pic de lapte, făceam mămăligă şi puneam în crăticioara cu lapte. Dar nu beam şi laptele. Doar de gust. Scurgeam şi mâncam mămăliga, să mai înmuiem şi altceva în laptele acela… Iar mămica ne povestea că ea a dus-o şi mai rău când era ca noi…

Acum? Acum trăim tare bine… Avem ce mânca, îmi mai aduc copiii, avem cu ce ne îmbrăca…”

Mi-a povestit mai departe. Dar eu rămăsesem cu gândul la  “acum trăim bine”.  Până la urmă, tu alegi dacă trăieşti bine sau nu. Pentru că depinde ce termen de comparaţie îţi alegi. Nu zic să nu ai aspiraţii înalte, poate un grad de confort mai ridicat, un stil de viaţă care să corespundă anumitor cerinţe. Mi se pare normal să cauţi să te dezvolţi şi să creşti. Zic să căutăm zâmbetele pe care le-am uitat ascunse în ungherele crizelor de tot felul şi să ne bucurăm de ceea ce avem. Mulţumire. Recunoştinţă.

Şi depinde cu cine te compari. Depinde şi care sunt obiectivele tale în viaţă. Felul în care trăieşti depinde de tine. Şi e o chestiune de alegere.

Advertisements


3 Comments

Suflare de viaţă

Îmi place cum trece viaţa prin oameni. Prin fiecare diferit.

Şi e frumos când se face un fel de schimb de vieţi în familii. Acum 4 ani, nepoata mea s-a născut cu câteva luni înainte să moară bunicul.

Miercuri ai mei s-au dus la inmormântarea unui văr de-al tatălui. Tot în aceeaşi miercuri s-a născut nepoţelul meu. Aşa că sunt dublă mătuşă.

Şi e mai uşor de suportat o pierdere când apare altcineva care să primească porţia de afectivitate, de drag, porţie care era pregătită să fie dăruită în continuare celor care nu mai sunt.  Nu-ţi mai rămâne decât să spui “bun venit pe lume, bebe”. Să te bucuri pentru ce ai avut şi pentru ce ai primit.

Trece suflarea de viaţă prin mine, prin tine, prin noi. Prin toţi odată. Ca printr-un mănunchi de lanţuri la care se adaugă mereu o za. Doresc să treacă frumos prin noi. Şi cînd se ating capetele zalei, să fie o atingere împlinită.


Leave a comment

E vre-o sarbatoare?

Avea pe maini niste zgarieturi, dar n-am intrebat-o cum le-a capatat. In schimb, mi-a povestit ea ca a fost in Herastrau cu sacul plin de merinde pentru… veverite. Si cand aud ciocanituri de nuci, ele vin imediat. Stiu ca e o sursa sigura de hrana. Zgarieturile erau de la veverite. Si mi-a zis: “Le port cu mandrie…”

Mi-a amintit de un personaj pe care-l iubesc foarte mult, de cand eram mica. Pollyanna, din “Secretul multumirii”. Era o copila care a invatat sa joace jocul multumirii. Sa se bucure de tot ce-i iese in cale, de tot ce i se-ntampla, sa gaseasca partea pozitiva din orice, indiferent daca e usor sau greu. Si intr-una din zilele in care se lupta cu dorul de casa, descopera un parc. De-abia venise la oras. A ramas uimita in strada, pentru ca intrau acolo tot felul de oameni veseli, frumos imbracati… Si a intrebat pe cineva daca acolo e gradina cuiva. Si e sarabatoare? Cine are voie sa intre?

“E un parc public. Poate sa intre oricine.” Cat de mutumita a fost…

Ce bine ca avem parcuri, ca mai avem (inca) paduri si vietuitoare care le populeaza. Vreau si eu in Herastrau sa ma joc cu veve. Intr-o zi sau in mai multe.


1 Comment

Mi-a promis razboi!

                      Si nu glumeste. Mi-a zis-o cu hotarare si cu zambetul pe buze. Si nu e 1 aprilie. Razboiul ei de tesut, pentru ca a tesut o viata intreaga si pentru ca a aflat azi cat de mult imi place mie sa tes. Te-ai speriat? 🙂

                      Azi am fost la bunica la spital. S-a internat impreuna cu sora ei. Si cum vorbeam noi trei, am ajuns la capitolul tesut: lana, tors, vopsit, gherghef, covoare, cuverturi, peretare, tapiserii si… razboi. “Ea isi doreste de mult sa-si cumpere razboi…”, zice mamaita. “Da? Pai i-l dau pe-al meu…” Nu mi-a venit sa cred. Voi avea razboi! Si voi tese cand vreau, cat vreau, ce vreau. Fara restrictii sau teme impuse. Abia astept sa-l vad instalat la mine in camera. S-ar putea sa-l mai foloseasca sora bunicii pana la vara, dar timpul trece repede.

                        Sunt multumita. Pentru ca rostesti niste cuvinte fara sa stii ce urmari vor avea. Pot fi simple ganduri sau vise rostite care isi gasesc implinirea. Uneori trebuie sa le faci sa zboare, ca sa capete forma.