joc simplu

adun gânduri de bine


2 Comments

Declaraţie de drag (2)

           De fiecare dată când găteşte, are un ajutor dornic să se implice total. “Fac eu, lasă că fac eu… ” Gâza ei de aproape trei ani. Dacă face pâine, gâza trebuie să pună ea făina măsurată în prealabil, să adauge şi restul ingredientelor, după indicaţiile primite. Se mai întâmplă să pice  făina din pahar pe lângă castron, şi doar jumătate să ajungă la locul “stabilit”. Sau alte lucruri imprevizibile.

               Motivaţia şi iniţiativa sunt bune. Îmi place când le văd cum cooperează. Cum răbdarea “mare” o acoperă pe cea “mică”. Cum mâna cu degetele lungi şi subţiri stă deasupra mâinii cu degeţele şi amestecă aluatul cu aceeaşi lingură.

             Azi făceau amândouă chec. După ce au făcut împreună compoziţia – “minune”, a lăsat gâza singură, ca să mai pregătească ceva. Singură, lângă castronul cu compoziţia dulce şi galbenă. Când s-a întors să ia castronul, a fost întâmpinată de “Te iubesc, mami!”. Bună replică şi spusă într-un moment extraordinar de oportun. Jumătate din mânecă era galbenă în loc de albastră şi cam… lipicioasă. Ambele mâini aveau aceleaşi însemne. Iar pe faţă… mai ales în zona gurii… se vedea clar că cineva micuţ mâncase din chec înainte de a fi copt.

               Riscurile meseriei…

            1. De ce atunci când te aştepţi la o pedeapsă sau la o mustrare, eşti tentat să “îmblânzeşti” persoana care se va ocupa de tratamentul tău?

            2. Care sunt proporţiile corecte în combinaţia “fermitate” şi “blândeţe”, combinaţie cu care e bine să te înarmezi atunci când ai de corectat comportamentul cuiva?

          3. Cum e cu “te iubesc”-ul spus în situaţii – limită? Ce valoare mai are?

Advertisements


Leave a comment

Luminile stinse

Sunt aprinse luminile de la micul aeroport.

S-au îmbarcat oamenii,

Au plecat spre departe.

Sunt aprinse luminile de la micul aeroport

Şi oamenii s-au întors acasă.

 

Sunt aprinse luminile de la micul aeroport.

S-au îmbarcat oamenii,

Au plecat iar spre departe.

Sunt stinse luminile de la aeroport

Şi oamenii nu s-au mai întors acasă.


Leave a comment

Despre durere (1)

“Boala este doctorul căruia îi acordăm cea mai mare atenţie; bunătăţii, cunoştinţei le facem numai promisiuni; de durere, însă, ascultăm.”
Marcel Proust

“Bunul-simţ, cu toate că are aplicaţie în orice circumstanţă zilnică, este încurcat chiar de întrebări simple, cum ar fi: Unde este curcubeul? Când auzi o voce pe un disc de gramofon, îl auzi pe cel care vorbeşte, sau o reproducere a vocii lui? Când simţi durerea într-un picior care a fost amputat, unde este durerea? Dacă spui că este în capul tău, ar fi ea acolo şi dacă piciorul nu ar fi amputat? Dacă spui da, ce motiv ai să gândeşti că ai un picior?”
                                            Bertrand Russel


Leave a comment

Eşti sigur?

Eşti sigur că atunci când vorbeşti cu cineva pe mess e chiar persoana aceea? Eşti sigur că articolul acesta pe care îl citeşti e scris chiar de mine?
Aseară, de exemplu, cineva mi-a spart parola de la messenger. Si mă sună mama ca să ma întrebe dacă sunt pe mess. Eram pe drum şi nu aveam acces la net. Nici măcar pe telefonul mobil. Şi nu mai intrasem de joi seară.
“Cum aşa? Dar mi-ai trimis nişte link-uri. Ţi-am zis şi eu câte ceva, dar nu-mi răspunzi.”
Nu ştiu cine şi de ce a făcut treaba asta. Cineva mi-a sugerat că ar putea fi un virus. Posibil.
Aşa că…
1. Cer iertare celor care au fost deranjaţi ieri de mesajele primite din partea “mea”. N-am fost eu.
2. Trebuie să fii mai atent pe cine crezi în spaţiul virtual. S-ar putea să ai surprize. Neplăcute.
3. Mulţumesc celui sau celei care mi-a spart parola că nu a schimbat-o, astfel încât am putut eu să o schimb şi să păstrez astfel id-ul.
4. Uite încă un motiv pentru care e mai bun contactul “face-to-face”. Îţi dă siguranţa că omul din faţa ta este chiar el.


Leave a comment

Altă mentalitate

Povestea cineva despre mentalitatea nordicilor. Şi dădea un exemplu care mi-a rămas în minte:
Prietenul povestitorului lucra la o companie mare. Punctual ca întotdeauna, ajungea la serviciu cu suficient timp înainte de ora începerii programului, astfel încât găsea multe locuri de parcare disponibile. Dar în loc să lase maşina cât mai aproape de intrare, o lăsa cât mai departe. La întrebarea prietenului “de ce faci asta?”, el a răspuns: “Eu am suficient timp ca să merg pe jos până la intrare. Las locurile de lângă uşă libere pentru ca cei care sunt în criză de timp să găsească un loc de parcare cât mai aproape şi astfel, să nu întârzie.”
(Nu-mi mai amintesc exact cuvintele şi de la cine am auzit treaba asta. Dar asta era esenţa.)
Şi de la treburi din astea mici îţi dai seama că e vorba de altă mentalitate. Şi că bazaţi doar pe ideea “pentru mine cât mai bine”, România noastră încă mai are de recuperat…


Leave a comment

Pragul

S-a făcut negru pragul de la casa sufletului.

Toţi ai casei au făcut

Aşa cum au învăţat.

Din întoarcerea umbletului,

Au tăcut,

Şi grijile pe prag au lăsat.

Caut să curăţ mizeria pragului.

Să fie plăcut

Şi curat.

Şi unde punem grijile sufletului?

Se întreabă acut.

Răspunsul e aşteptat.


2 Comments

Praful de pe vârfuri

         În staţia de autobuz, stăteau aproape spate-n spate, privind în direcţii aproape opuse. Nu erau certaţi. Era un fel de a-şi menţine echilibrul. Când unul dintre ei se mişca, celălalt rămânea pe loc. Apoi, mişcarea se repeta, cu personajele inversate. Păreau… obosiţi. Cu pielea zbârcită şi fără strălucire… Iar pe vârf erau plini de praf.

           I-am văzut şi dimineaţă, tot în staţie, dar în sensul opus. Şi erau bine cremuiţi, aranjaţi, gata pentru o nouă zi. Oare cum au strâns pe ei atâta praf?

         “Păi, am fost mai întâi la serviciu. Apoi, am fost la plătit de facturi, apoi în vizită la un prieten vechi. Am stat puţin, că timpul e scurt. Apoi am mers după cărţi şi am colindat ceva, că n-am găsit din prima. Şi aşa am adunat praf din toate locurile, ca mărturie că am trecut pe-acolo.”

           Când văd pe drum pantofi prăfuiţi, mai ales când e spre seară, nu mă mai gândesc că omul are nevoie de o perie, ci încerc să-mi imaginez ce poveşti poartă firele de praf de pe vârful pantofilor…  Care e istoria locurilor prin care au umblat…

            Asta mă duce cu gândul iar la  dragii oameni. Uneori, praful ascunde  comori. Spor la… descoperit oameni!