Ce îţi doresc de Anul Nou

                      “…Şi cu ocazia Anului Nou îţi doresc numai de bine, sa ţi se facă, sa dreagă, etc” 

              Şi apar tot felul de lucruri mari, de cuvinte pompoase, sau chestii care nu prea au legătură cu realitatea. Aşa am făcut şi eu alte dăţi. Aşa fac şi alţii. Dar de ce să îţi doresc eu nişte lucruri mari, dacă tu nu ţi le doreşti? De ce să-ţi urez “împliniţi- s-ar toate dorinţele” dacă tu nu ai nici una? De ce să-ţi spun ” să ţi se împlinească toate planurile” dacă tu nu te-ai gândit nici măcar la ce ai de gând să faci săptămâna viitoare.  Nu mă refer la oamenii care planifică şi îşi pun ţinte înalte, ci la cei care nu ştiu ce vor să facă cu viaţa lor, care n-au nici un scop, nu au nici o dorinţă care să meargă mai departe de “acum” şi “aici”.  E ca şi cum eu aş dori unui fumător să aibă plămânii sănătoşi, dar el nu-şi doreşte asta absolut deloc. Degeaba îi urez eu “sănătate!”. (Bine, recunosc că nu e cel mai bun exemplu.)

                Cineva spunea cam aşa: “Ţinteşte cerul şi vei atinge stelele.”

              Deci ce îţi doresc de Anul Nou? Îţi doresc să îţi doreşti tu mai mult. Şi ceea ce îţi doreşti tu, să se împlinească.

Ce cadou vrei?

            Ca măsură de prevenţie, am învăţat ca e mai bine să-ţi faci pregătirile din timp. Aşa că vă întreb de pe acum, ca să am timp să mă pregătesc: ce cadouri vreţi să primiţi anul viitor? Nu mă refer la cadouri pentru Crăciun sau Anul Nou, ci şi pentru zilele de naştere sau pentru zile obişnuite, fără o ocazie anume. Vreau să văd ce îşi mai doresc oamenii. Vreau să vă cunosc mai bine. Şi cine ştie? Poate vreau să dăruiesc… ce pot. Lista e deschisă!

Doar gips, fără fractură

              M-am întors de la Moeciu. Şi de la radiologie. Să răsuflăm liniştiţi: nu e fractură. Doar am mâna în gips de la umăr până la falange. Mulţumesc foarte frumos tuturor celor care şi-au făcut griji pentru mine, celor care m-au ajutat. Mulţumesc în special Danei, care este deosebită, Monicăi, lui Titu şi lui Beni. Mulţumesc copiilor care au fost alături de mine. Mulţumesc cerului pentru că nu a fost mai rău.

               Sunt foarte încântată pentru că descopăr că se pot face o grămadă de lucruri cu stânga. Acum înţeleg ce inseamnă să faci un lucru mai stângaci. Reuşesc până la urmă, dar de două ori mai încet şi la o calitate inferioară. Dar e un experiment interesant. Şi o să-i pot înţelege mai bine pe oamenii care suferă în felul acesta.

                  În rest, a fost foarte frumos la Moeciu. Vă doresc la toţi să aveţi o vacanţă din care să ieşiţi la fel de întregi cum aţi intrat. 🙂 Numai bine.

Încă una de la mine

                  Au primit azi copiii pacheţel cu fructe şi dulciuri după program. Şi au venit încântaţi să-mi arate. Unul mi-a dat din pachetul lui o ciocolăţică. Să am şi eu ceva, deşi pacheţelele erau special pentru ei, copiii. Altul, care a văzut gestul lui, a căutat şi el în punguţă şi mi-a dat la fel. “Uite, încă una de la mine…”  “Ia şi de la mine una…” 

              Când am plecat, aveam în buzunar 6 ciocolăţele. Şase perechi de ochi mulţumiţi. Şi şase zâmbete de copiii. Se umpluse buzunarul cu dragoste.

Penicilină şi iubire

                “..Şi când a văzut siringa iarăşi, a zis : NU! Nu mai suport.

                Era penicilină. Tatăl ei a rugat-o pe asistentă să-i aplice acelaşi tratament. Şi câte peniciline a făcut copila, pentru a se însănătoşi, tot atâtea înţepături a avut şi tatăl. Cu ser fiziologic.”

                Iubire de părinte.

                Am auzit ilustraţia asta şi mi-a plăcut mult. Deşi nu ilustrează decât o fărâmă din iubirea pe care o are Părintele ceresc pentru tine, omule.

Vântul dinlăuntru

Şuieră vântul,

Urlă-n rafale,

Aruncă tot ce vede-n cale.

Se întoarce să răscolească,

Închid geamul.

 

Urlă afară,

Să-i dau voie înlăuntru.

Dar spun Nu.

 

Măcar să întredeschid geamul,

Să aud mai bine ce şopteşte.

Are urlete în şoapte.

Le auzi după ce scoţi cheia

Şi el intră pe gaura cheii.

 

Acum e frig.

Şi vrei Liniştea,

Să-ţi scoată vântul dinlăuntru.

Copii şi sărăcie

              În seara asta am fost surprinsă de realitatea din scaunul vecin.

              În microbuz se urcă o femeie sărăcăcios îmbrăcată, cu un bebeluş de vre-o şapte, opt luni, cu un băieţel de vre-o şapte ani şi bunica lor. Toate locurile erau ocupate. Cineva a cedat imediat  locul pentru mamă şi copil, iar eu am luat băieţelul mai mare în braţe. Şi pentru că-mi plac copiii, am început să-l întreb: “Stai bine?”   Copilul – nimic. Avea o faţă tare speriată. Nu-l simţeam încordat, dar se vedea că are o teamă ascunsă. M-am gândit că mai bine îl mai las puţin, să se acomodeze, ca apoi să mă împrietenesc cu el. Între timp, a început mama lui să discute cu bunica.

        ” Măcar acolo ştiu că au un pat, au mâncare la timp, se culcă la timp. Pe asta mică vroia să o ia naşa.”  “Da, dăi-o.”  “Păi nici n-am 30 de ani şi nu mi-am trăit şi eu viaţa… Şi ăla? Să moară el, nu să mă omoare pe mine. M-am chinuit şapte ani. Îi mai ţin de sărbători. Dup-aia îi duc. Îmi iau şi eu serviciu…”  Şi a mai zis şi altele. Eu ascultam şocată. Vorbea cu atâta lejeritate despre copiii ei pe care vroia să-i dea… Nu se simţea în glasul ei regret sau durere. Avea o voce sigură şi îmi dădea senzaţia de superficial. Poate că a suferit mult la viaţa ei. Poate că vroia binele copiilor, binele acela material pe care ea nu putea să-l ofere.

               Şi mi-am pus întrebarea: dacă aş fi foarte săracă, fără posibilitatea financiară de a-mi creşte copiii, aş ţine copiii lângă mine, lângă sufletul meu, dar rahitici, sau i-aş duce la un orfelinat, departe de mine, dar să ştiu că au din ce creşte?

           Cred că aş lupta din răsputeri ca să-i văd mari şi să rămână lângă mine, orice ar fi…

Ziua cu cel puţin 30 de ore…

                  Mi-au plăcut reacţiile voastre. Şi nu m-am gândit că o să prindă subiectul în felul ăsta. Să vă spun cum au decurs lucrurile…

                   *-Să zicem că eşti vânzătoare…

                – La ce magazin?

                -Nu contează. Şi vin eu şi-ţi zic “daţi-mi,vă rog, o zi cu 30 de ore.” Ce-mi răspunzi?

                -Tratează-te, fetiţo!

             * De ce vrei o zi cu 30 de ore? Mulţumeşte-te cu cele 24 pe care ţi le-a dat Dumnezeu.

             * Eu aş vrea o zi cu 30 de ore ca să muncim mai mult şi să ridicăm economia ţării.

             * 50 de ore!! Perfect!

             * Cere-I lui Dumnezeu o zi cu 30 de ore, nu mie.

              * Soacra mea nu vrea o zi cu 30 de ore, pentru că nu ar putea să stea atâta timp în picioare.

                Au mai fost şi alte reacţii, dar deocamdată, doar pe acestea mi le amintesc. Şi m-am tot gândit, m-am mai uitat şi prin grădinile altora, să văd cum stă treaba. Stă bine şi nu prea bine.

                Majoritatea dintre noi vrem mai mult timp ca să ne putem termina proiectele, temele, activităţile, să putem face lucrurile pentru care acum spunem că nu avem timp. Se întâmplă ca atunci când găseşti acel timp liber, îţi scapă printre degete şi te trezeşti că l-ai pierdut. Şi câte se  puteau face… Aici intervine nevoia de planificare şi de stabilire a priorităţilor. Sau urgenţe şi lucruri care pot să mai aştepte.

               Uneori îmi doresc timp mai mult. Sau o modalitate ca să-l recuperez pe cel pierdut. Alteori, aş vrea să treacă repede, repede.

            Mă gândeam la o mămică care aşteaptă să-şi cunoască copilaşul din burtică… Sau la un student care aşteaptă rezultaul la un examen important…  Un om care e aproape să piardă trenul… Pentru unii ar fi bine ca timpul să se dilate…iar pentru alţii, să se contracte.

            Aşa că… după ce am dat comanda, m-a refuzat frumos şi mi-a zis:

          – Preţuieşte fiecare minut din cele 24 de ore pe care le ai într-o zi… Nu pierde clipele, pentru că sunt singurul dar pe care nu-l poţi recupera. Şi trăieşte echilibrat. Munca-i muncă, somnul e somn, relaxarea e relaxare… Dar mai ales timpul învestit în oameni e important. Pentru că ei sunt importanţi. Trăieşte frumos. Ca să fii mulţumit şi cu conştiinţa curată când pui capul pe pernă, seara. Nu se ştie niciodată când se termină nisipul din clepsidra vieţii tale…

Am dat comandă

Ieri v-am zis că mă duc să dau comandă de o zi care să aibă măcar 30 de ore. Mâine primesc un răspuns. Până atunci, aveţi grijă ce faceţi în cele 24 de ore pe care le aveţi la dispoziţie. 🙂

O zi cu 30 de ore.

              30 de ore cel puţin. Dacă se poate, chiar mai mult. Ca să pot face mai multe lucruri, aşa cum mi-aş dori. Pe fiecare să le fac cât se poate de bine. Şi să-mi ajungă şi de “bomboane”. Poate o carte bună, poate o ieşire sau un pahar de vorbă cu un om de suflet.

             Mâine, când plec spre şcoală, mă opresc la magazin să dau comandă de o zi cu cel puţin 30 de ore sau cu 50, în loc de 24. Să văd dacă am cu cine negocia. Cine se mai înscrie? Nu de alta, dar să nu deranjăm de prea multe ori.