Pentru că eşti om, din start ai valoare. Ceea ce tu adaugi sau scazi la valoarea aceasta, e problema ta. Eu te apreciez.
Pentru zâmbetul cald pe care-l oferi. Pentru că ai împărţit biscuiţii tăi cu mine. Pentru că te sacrifici pentru familia ta. Pentru că eşti generos. Pentru că ai ţinut ambalajul în buzunar până la primul coş de gunoi. Pentru că ai avut răbdare cu începătorul care a blocat intersecţia. Pentru că mi-ai ţinut loc lângă tine la curs. Pentru că îţi selectezi cu atenţie cărţile pe care le citeşti. Pentru că de data aceasta ai fost punctual. Pentru că ai crescut trei copii cum ai ştiut mai bine. Pentru că faci o zacuscă minunată. Pentru că stăpâneşti aşa bine arcuşul. Pentru că eşti atent la detalii. Pentru că îţi pasă de oamenii din jur. Pentru că eşti atât de conştiincios. Pentru că eşti un profesor excelent. Pentru că i-ai făcut pe cei din familia ta să spună “te iubesc”.
Da, omule. Te apreciez. Mă provoc atât pe mine cât şi pe tine să spunem celor din jur cuvinte de apreciere. Nu din burtă, ci lucruri reale pe care le observăm. Lucruri mai mici sau mai mari. Face bine ca omul să audă cuvinte de apreciere. Nu ca să se umfle de mândrie, ci ca să aibă mai multă încredere în sine. Şi să zâmbească şi mai frumos, ştiind că este preţuit.
(P.S. Dacă cineva se regăseşte în aprecierile de mai sus, nu e întâmplător. M-am gândit la cel puţin o persoană/propoziţie când am scris cuvintele acelea. Aş fi scris şi mai multe, dar m-am oprit din cauza lipsei de timp.)